Vestea că ești bolnav de cancer este una dintre cele mai grele pe care le poate primi un om. Dar dacă afli că ai cancer după ce ai fugit din țara ta, din cauza unui război, într-o altă țară pe care nu o cunoști aproape deloc, nu-i știi limba și nici ce trebuie să faci și unde să mergi. Și dacă, în același timp, te-ai refugiat cu trei copii de care trebuie să ai grijă. Eventual și cu o mamă bătrână.
Situațiile de mai sus nu sunt ipotetice. S-au întâmplat cu unii dintre ucrainenii care și-au găsit adăpost în România, după ce Rusia a invadat Ucraina. PRESShub a discutat cu prof.dr. Patriciu Achimaș-Cadariu, medic la Institutul Național de Oncologie „Prof. dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca, despre cum s-a pregătit pentru bolnavii din Ucraina, ce fel de cazuri a tratat și cât de dificil a fost.
PRESShub: Cred că este greu de spus că cineva a fost pregătit pentru a primi acest val de refugiați, inclusiv cu problemele medicale aferente. Cu toate acestea, pare că ați făcut foarte bine față situației. Cum a fost?
Patriciu Achimaș-Cadariu: Nu vreau să fie luată ca o laudă de sine, dar chiar ne-am organizat, împreună cu colegii, în momentul în care am văzut ce nenorocire se întâmplă în Ucraina. Știți, cumva, eram pregătiți din COVID, ne-am păstrat niște reflexe foarte ciudate, pe care le-am dobândit atunci, de a vorbi poate mai mult între noi și de a adapta situația de la zi la zi. Fiindcă efectiv atunci așa a fost.
Rememorăm ieri, cu un prieten, niște poze din ani trecuți și am dat și peste ziua în care am montat primele corturi, ne-am amintit cum a fost. De fapt, cred că atunci ne-am creat niște reflexe foarte sănătoase, de a nu aștepta să rămânem într-o rutină de asta, ci de a ne adapta.
În momentul în care am văzut ce se întâmplă, și am văzut prieteni și colegi care-i ajutau pe refugiați să treacă graniță – am avut chiar prieteni personali și și colegi care erau acolo – în acea zi de luni, ne-am întâlnit cu comitetul director al spitalului, cu oameni care se ocupă de partea de management a calității și ne-am spus:
„Cu siguranță vor veni pacienți de cancer. Sigur vor veni. În zona noastră, iar primul centru mare cu care se vor întâlni este al nostru. Hai să vedem ce, ce putem să facem.”
Am văzut care sunt problemele, nu neapărat cele de proceduri, fiindcă procedurile până la urmă în Europa sunt destul de standardizate, ci de comunicare, de traduceri. Avem, din fericire, vorbitori de limba rusă și ucrainiană, uneori. Sunt colegii noștri care vin din Republica Moldova sau din zonele locuite de români, care-și facă rezidențiatul la noi în țară și în Cluj, motiv pentru care am apelat la aceștia.
Am vorbit cu cei de la Asociația Ucrainienilor din Cluj, care ne-a oferit sprijin, în sensul traducerii. Și uite așa ne-am dat seama că aici au fost primele elemente unde am reușit să facem față.
Apoi, foarte repede, am fost contactați de diferite societăți, asociații de pacienți din Europa și din America, Societatea Americană de Oncologie Clinică și toate societățile care se ocupau în Europa de asta.
Am fost contactați, fiindcă suntem un centru care există pe harta lor. S-au făcut numeroase întâlniri în care ni s-a spus cam ce ne așteaptă. Sigur, nimeni nu știa ce ne așteaptă din nou, dar cumva era era ceva cât de cât predictibil. Apoi ne-am sfătuit și am primit îndrumare și ajutor în zonele pe care le consideram noi mai sensibile. Și aici mă refer în primul și în primul rând la partea de psihologie oncologică, deoarece știm învățăm, suntem pregătiți să facem față unor știri rele. Diagnosticul de cancer este o știre rea pe care o poți primi.
Dar niciodată nu ne-am confruntat cu situația în care fugi de acasă din cauza unui război și mai și un cancer.
Lucrurile astea ne-au pus pe gânduri. Nu știam exact cum vor reacționa, cum vom interacționa, câtă încredere, căci fără încredere nu pot să desfășor un act medical, cum vom comunica. Ne gândeam până la un punct că reușim. Dar sunt și alte bariere, să zicem, psiho-sociale, care puteau să intervină. Și uite așa, rând pe rând, am reușit să avem grijă de ei cât s-a putut.
Sigur ne-am trezit cu alte probleme, ca de exemplu lipsa documentelor, căci paciente și pacienți care începuseră tratamentul în Ucraina, și care erau mai în vârstă, au fugit fără nicio hârtie, au fugit efectiv de război.
Deci au tot felul de de astfel de încercări și provocări la care a trebuit să facem față. Nu știu, sper că am reușit să-i ajutăm.
Citește și: DATE | Câți bani a cheltuit România cu sănătatea refugiaților ucraineni. Reacțiile românilor
V-ați confruntat atunci, la început, și cu o reacție din partea românilor, care n-au văzut inițial cu ochi prea buni faptul că Institutul Oncologic din Cluj va trata gratuit pacienții veniți din Ucraina. S-a schimbat de atunci percepția situația? Pentru că niciunul dintre pacienții români n-a fost refuzat din cauză că erau pacienți ucrainieni tratați.
Din nou, mă văd cumva nevoit să facă o comparație cu ce s-a întâmplat în pandemie. În prima lună de pandemie, eram cu toții foarte prieteni și ne ajutam unii pe ceilalți. Din a doua lună au intervenit tot felul de de discuții.
Cam așa a fost și și în situația aceasta. Inițial a fost un entuziasm teribil, care a durat cam o lună. Și după o lună au apărut discuțiile acestea vizavi de faptul că pacienții din Ucraina ocupp locurile altora și ar lua banii, tot felul de de povești de astea, care erau neadevăruri repetate.
Dar, rostogolind niște adevăruri, la un moment dat sigur că poți să obții o reacție. Nu știu dacă nu făceau parte dintr-un război hibrid. Nu pot să nu mă gândesc și la chestia asta, fiindcă oamenii de bună credință care veneau în institut înțelegeau ce se întâmplă.
Nimeni n-a luat locul nimănui, nimeni n-a luat banii nimănui. Au existat fonduri separate pentru pentru tratamentul acestor paciente și pacienți.
Povestea venea, de aceea mi s-a părut absolut jenant, din partea unor oameni care n-aveau de-a face cu cu oncologia, nu erau nici măcar pacienți sau aparținători. Pur și simplu s-a tot repetat această această chestiune. O văd și în ziua de astăzi, fiindcă am mulți prieteni și apropiați, medici de familie, care au pacienți pe listă.
Și există iarăși această poveste că iau locul altuia. Atâta vreme cât ești pacient pe lista unui medic de familie și ai o oră de planificare, nu cred că ei locul nimănui altcuiva.
Până la urmă, dacă tratăm pe criterii etnice, înseamnă că avem noi o mare problemă. Sau dacă prioritizăm pe criterii etnice.
Poate că marea teamă a fost că o parte dintre aceste fonduri veneau din programele naționale de cancer și atunci cei care nu știu cum funcționează lucrurile s-au gândit „bun, bun, deci, din programele naționale de cancer o parte vor merge către acești refugiați din Ucraina”?
Susținerea a venit de la Comisia Europeană. Au existat fonduri dedicate pentru ucrainieni. De aceea, nimeni nu a rămas fără medicamente.
Sau când n-au existat medicamente, au lipsit nu din cauză că le-ar fi consumat pacienții din Ucraina, ci pur și simplu pentru că… sigur aici putem face o altă poveste de ce uneori lipsesc medicamente sau de ce nu le avem. Dar cu siguranță nu aceasta a fost cauza, banii nu au fost luați de la nimeni altcineva și nici medicamentele în niciun caz.
Până la urmă, marea majoritate a celor care au venit erau femei, femei în vârstă sau femei cu copiii. foarte puțin bărbați.
Doamnele din Ucraina cu copiii domină și acuma peisajul în Cluj, cel puțin. Foarte puțin bărbați au venit. Bărbații tineri, dacă nu erau parte a unei familii cu cel puțin trei copii, nu li s-a permis să vină.
Eu cred că sunt persoane oricum vulnerabile, cu un sac de probleme în spate, darămite cele sau cei care mai aveau și o boală, sigur curabilă până la un punct, dar majoritatea nu erau într-un stadiu incipient, adică cu o amenințare de viață zi de zi, fără casă, fără un sprijin și cu un război care nu are nici acuma o finalitate sau nu o întrevedem.
Din datele pe care mi le-ați trimis, tumora malignă sânului nespecificată apare, de departe, cu cea mai mare frecvență printre afecțiuni, urmată de tumora malignă a ovarului și tumora malina a prostatei, deci cancer de prostată. Vi se pare cumva, nu știu dacă cuvântul potrivit e ciudat sau neobișnuit, faptul că este așa o frecvență mare a cancerului de sân, inclusiv printre femeile din Ucraina?
Acuma, la nivel global, și dacă ne uităm la Globocan și la toate site-urile care raportează statistici, cancerul de sân are ca primă localizare toată zona de vest, deci Europa de Vest, America și la noi în țară.
Sigur, statisticile se fac populațional sau pe cohorte. Ce observăm noi este un eșantion mai mult sau mai puțin reprezentativ, dacă raportăm la întreaga populație a Ucrainei. De altfel, nu ne mirăm că un număr atât de mare de paciente cu cancer de sân au venit. Fiind foarte multe și noi urma să ne confruntăm cu un număr mare de astfel de de paciente.
Cât privește tumorule de prostată, la bărbați este prima localizare sau în primele localizări. Deci nu e o mirare.
Sigur, cancerul ovarian nu e atât de frecvent. Poate că s-au îndreptat încoace, fiind un centru care avem preocupări în acest sens, poate de astea ne-au căutat. Nu-i greu în ziua de astăzi să te uiți pe internet să vezi ce preocupări au anumite centre. Cancerul ovarian are și particularități, este mai complex din punct de vedere chirurgical.
Nu, spun că nu s-au tratat și în alte centre, dar în mod specific asta aș găsi ca o explicație, fără să cred că eșantionul ăsta ar putea să fie reprezentativ. N-am făcut niciun nici un studiu în acest sens, pentru a putea dovedi acest lucru.
Iar stadiile în care au fost aceste paciente erau incipiente, erau avansate, le-ați depistat aici? Procentual, erau mai multe paciente venite deja cu cancer?
Nu pot să vorbesc în numele tuturor colegilor mei, fiindcă experiențele noastre sunt diferite. Sigur, am și diagnosticat, în ceea ce mă privește, foarte puține cazuri. În general, majoritatea celor pe care le-am tratat erau deja diagnosticate, ba chiar începuseră tratamentul, deci făcuseră, să spunem, foarte multe dintre ele chimioterapie ne-adjuvantă.
Cu alte cuvinte, erau stadii avansate sau cu anumită agresivitate, care necesită tratament înainte de actul chirurgical.
Aș mai menționa că în Ucraina funcționa foarte multe trialuri clinice și multe dintre ele s-au mutat în România, s-au mutat și firme, să spun, dar mulți pacienți au fost preluați și din acele trialuri.
Ăsta e un lucru foarte important, pentru că n-a avut cum să nu afecteze acest război inclusiv studiile clinice, trialurile clinice, și mă gândesc că nu se pot desfășura în condițiile în care e bombardament, vorba aia, în jurul spitalului. Dar asta e altă discuție. Tot legat de paciente, protocolul în oncologia sânului, de exemplu, sau în cazurile pe care le-ați avut dumneavoastră. și institutul, protocolul din Ucraina diferă mult față de protocolul din România, partea Uniunii Europene?
Lucrurile astea le-am discutat și într-o întâlnire organizată la nivel european. Organizatorii au fost polonezi, dar participanți au fost din toată Europa de Est. Am discutat foarte mult și, de altfel, am și produs și o hârtie vizavi de devierile devierile de la terapie. Atunci când am avut documente.
Fiindcă din păcate, trebuie să vă spun că multe paciente, plecând pur și simplu cu un bagaj, n-au avut documente. Nu vreau să speculez, poate unele nici nu primesc în mod regulat documente. Este și acolo heterogenitate teribilă, lucru care a fost de altfel documentat în acea întâlnire pe care am menționat-o.
Există o heterorinate teribilă a sistemului, a centrelor, unii eliberează documente, alții nu. Să zic că la noi, în ultimii ani, am progresat poate în acest sens.
Dar din nou, vezi hârtii care sunt redactate pe un anumit template și care au cap și coadă și o înțelegere, sau hârtii scrise cu pixul, trei fraze: „Da, s-a făcut asta așa, la modul generic, și apoi va fi bine. Mai mai veniți peste 3 săptămâni.”
Asta a fost una dintre cele mai mari provocări, de a reconstitui cumva ce s-a întâmplat. Și sigur vă mărturisesc că n-a fost întotdeauna posibil, mai ales în situația pacientelor foarte în vârstă care nu știau nimic despre ce se întâmplase, decât puteam specula câte cicluri de chimioterapie s-au făcut, dacă-și aduceau aminte.
Aam încercat cu translator, au fost sunate rude care, să zicem, că aveau cât de cât știință despre ce se întâmplase. Mulți nu știau: au fost șase ședințe, șapte ședințe, o ședințe.
Asta a fost o chestiune foarte dificilă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto principală: prof.univ. Patriciu Achimaș-Cadariu. Foto: imipasadecluj.ro
