Țara „Cocoșului decapitat”. „A fost decorat de statul german, după ce scrierile sale au făcut furori printre cititorii germanofoni și i-au adus premii literare în întreaga lume. În afara primarului din Roșia și a unor oficiali de la catedrele de germanistică ale unor universități transilvănene, nici un reprezentant al culturii sau statului român nu a ajuns la eveniment.
Hai, dacă nu fizic, măcar printr-o misivă. Nici măcar întâiul sas al țării”, scrie Cristian-Iohan Ștefănescu, jurnalist la DW România, în ziua în care participăm la aniversarea scriitorului Eginald Schlattner în Roșia de Sibiu.
Suntem în biserica evanghelică ridicată de sași în 1225. Iar Eginald Schlattner împlinește 90 de ani.
De ce a rămas
În anii ’90, când sașii părăseau masiv România, Eginald Schlattner a decis să rămână. „Aici Dumnezeu mă știe după nume”, obișnuiește să spună.
A rămas și a început să scrie. Avea 65 de ani. Romanele sale ficțional-autobiografice descriu anii tulburi ai comunismului și oferă o imagine despre viața minorității germane din România, în același timp, opere literare valoroase.
„Cocoșul decapitat”, „Mănușile roșii” și „Clavir în ceață” au fost traduse în mai multe limbi, dar și ecranizate.
Când a rămas singur în satul ascuns între coline, printre case pustii, romi săraci și „cinci sași de înmormântat”, nimeni nu se aștepta ca din casa parohială de aici să pornească un succes literar care tulbură conștiințe și stârnește dispute în întreaga lume.
Nici preotul Eginald Schlattner nu s-a așteptat. A scris cărțile sale ca pe niște scrisori către confrații plecați, către oameni de oriunde s-ar afla ei, departe de Roșia.
Succesul literar i-a adus recunoașterea internațională și spre Roșia s-au pornit, vară de vară, autocarele cu turiști care voiau să-l cunoască.
La un moment dat, chiar ministrul de externe german a vrut să-l viziteze. Condiția pusă de preotul Schlattner guvernului României, ca să accepte vizita, a fost să se asfalteze șoseaua satului, pe care până atunci se împotmoleau căruțele. Și drumul s-a asfaltat.
Când l-am cunoscut, cu ani în urmă, m-a dus să văd cartierul romilor, gârla de la marginea de jos a satului.
Era cunoscut acolo, un fel de tată de sus care venea de la biserica de pe colină să-i asculte, să le știe păcatele și nevoile, să dea bani copiilor pentru școală, să salveze copiii de la bătăile din cartier.
A trăit ani de singurătate în care a vorbit unei biserici goale, pentru Dumnezeu și găinile clopotarului.
Când, pe 13 septembrie anul acesta, a împlinit 90 de ani, satul s-a umplut de mașini și biserica lui de oameni. Ambasadori, scriitori din toată lumea, profesori universitari, episcopi, preoți, jurnaliști, rude, prieteni, săteni. Cu toții au ținut să-l felicite, să-i spună că-l prețuiesc. Că-l iubesc.
Universitatea Babeș-Bolyai i-a adus în dar un volum în care au fost adunate articole despre scriitorul Schlattner. Pe opera sa a fost făcut inclusiv o cercetare de doctorat. Tânăra autoare este în biserică, participă la eveniment, face fotografii.
Când oamenii l-au părăsit, au venit cuvintele și au umplut golul
Eginald ascultă discursurile cu capul sprijinit în palmă, așezat pe un scaun sub cupola bisericii. Pe fruntea și pe mâinile lui se revarsă blândă, lumina soarelui. A trăit vremuri în care suferința fizică și psihică l-a frânt, iar trecutul l-a torturat și mult după ce a părăsit beciurile închisorii.
Când oamenii l-au părăsit, au venit cuvintele și au umplut golul. Apoi, tot ele, cuvintele, au adus oamenii. Eginald a știut că important este ce faci tu cu ce a făcut viața din tine.
Când, la sfârșit, i se dă cuvântul, după ce a mulțumit fiecăruia ridicându-se în picioare, Eginald explică de ce n-a plecat, pornind de la fraza scrisă la intrarea în biserica sa, deasupra ușii: „Arată-mi calea Ta, Doamne!”:
„Când a trebuit să iau decizia, dacă plec sau nu, nu știam ce e bine, dar știam ce era greșit. Dacă aș fi plecat atunci în Germania, n-aș fi scris cărțile.”
Biserica îl ascultă și se ridică în picioare. Biserica îl aplaudă.
Pentru prieteni, drumul e scurt
Curtea se umple de invitați, o rumoare plăcută se strecoară pe sub ardori.
Sprijinit în baston, cu o pungă de cadouri în mână, și cu soția de braț, a venit și Pieters Hermann, fostul său coleg de cameră din studenție.
„Am stat la cămin la facultate, la Cluj, pat lângă pat cu Eginald.” I-a fost coleg și i-a rămas prieten.
Cum era Eginald în tinerețe, cum a fost atunci? „Era deștept, ca și acum. Avea capul plin de idei, avea vervă și imaginație. Asta l-a ajutat și după anii grei de atunci”, îmi răspunde Hermann, care are 92 de ani și a venit de la Sibiu să-i spună „La mulți ani” fostului coleg de cameră.
În primii ani de studii i-a fost coleg, iar după închisoare și interdicție, când Eginald a putut să-și reia studiile, Hermann i-a fost profesor. „A stat patru ani în bancă și eu îi eram profesor. Eginald avea un cap atât de bogat în idei!”.
Își amintește zâmbind cum mergau câteodată la un local din Cluj, Intim se numea, unde seara era și muzică.
Astăzi vor petrece din nou împreună. Mesele întinse în curtea bisericii, sub ulmii bătrâni, ne așteaptă.
50 și 52 de îngeri
Robert Schwartz este jurnalist la Deutche Welle și este nepot al scriitorului. Povestește cum unchiul lui i-a marcat viața începând de la 6 ani, când a intrat pentru prima dată pe ușa lor în casa unde stăteau în 5 camere 17 oameni.
O mare familie înghesuită de comuniști. Apoi, în 1990, când împreună cu Sabine, verișoara sa, fiica lui Schlattner, au plecat în Germania, preotul le-a dat „Sabinei 50 de îngeri”, „iar mie 52 de îngeri”, să plecăm să facem ceva în viață. Și am plecat. Și, iată, s-a ales ceva de noi.”
Acum sunt aici, și el și Sabine, să-i spună că-l iubesc.
Susana și Carolina au venit din Argentina. Au închiriat o mașină și au pus Roșia pe GPS, iar mașina le-a dus la Roșia Montană, în Munții Apuseni.
„Peisajul este foarte frumos, iar drumul bun”, râd ele acum de încurcătură. Sunt rude îndepărtate din partea bunicii lui Schlattner. Vin pentru prima dată să-l vadă la Roșia, să-i spună „La mulți ani”!
Susana a plecat în America Latină cu părinții ei, când avea 6 ani. Acum a venit cu fiica ei, Carolina, să-i arate țara.
Vorbește patru limbi, povestește amuzată peripețiile lungului drum din Argentina la Roșia sașilor. Îi răspund în alte patru limbi profesori universitari, istorici, vecini și foști colegi, vorbesc, ciocnesc pahare la umbra ulmilor bătrâni, iar frumoasa adunare de literați și academicieni capătă aerul unei sărbători tihnite, de vară la țară.
Maria Aldea este localnică, vecină cu preotul Schlattner și veche prietenă.
A fost profesoară de limba română și franceză la școala din sat, a făcut facultatea de filologie la Cluj. Acum este pensionară. A venit îmbrăcată în costum popular, cusut în alb-negru, ca-n zona Sibiului.
Îmi povestește prietenia sa cu preotul, viața de azi și de altădată. Cum Eginald mergea la școală să stea de vorbă cu elevii.
„Venea deseori să vadă ce mai facem, să cunoască mersul școlii și ce nevoi avem. Se interesa de toate, voia să ajute și să cunoască pe toată lumea. Le vorbea copiilor și-i îndemna să învețe. După revoluție, când veneau ajutoare, părintele ieșea pe stradă și toți îi ieșeau în întâmpinare să-i spună ce nevoi au, ce-i doare. Nu a mai avut mulți sași la biserică, dar biserica lui a fost tot satul.”
Un tractor trece pe șoseaua de alături, cu un zgomot asurzitor de fiare scuturate, amintind că viața satului merge mai departe.
Despre Eginald Schlattner
Eginald Schlattner s-a născut la 13 septembrie 1933 la Arad. A crescut și și-a petrecut tinerețea în Făgăraș printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și țigani.
Școala a urmat-o la Sibiu, Făgăraș și Brașov. A studiat în 1952–‘53, timp de două semestre, teologia evanghelică la Cluj până la exmatricularea sa; a studiat un semestru matematica și apoi hidrologia, în 1957.
Înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat și condamnat de Tribunalul Militar pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare“.
După eliberare a lucrat ca muncitor zilier într-o fabrica de cărămizi, apoi ca tehnician constructor și ca desenator tehnic.
În 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui.
A lucrat apoi ca inginer până în 1973. În acel an și-a reluat studiile teologice, fiind din 1978 preot la Roșia (Rothberg), sat de lângă Sibiu.
A început să scrie în 1990, anul 1998 marcând debutul său literar cu romanul „Dergekopfte Hahn” („Cocoșul decapitat”), la editura Paul Zsolnay din Viena. Astfel, după vârsta de 65 de ani, autorul se bucură de un succes internațional imens, romanul cunoscând mai multe reeditari.
Doi ani mai târziu îi apare romanul „Rote Handschuhe” („Mănuși roșii”), în 2005 „Das Klavier im Nebel: Roman” („Clavir în ceață”), precum și alte trei romane care nu au fost până acum traduse în limba română: „Wasserzeichen” (2018), „Drachenköpfe: Roman” (2021) și „Brunnentore: Roman” (2023), scrieri care l-au făcut celebru pe preotul din Roșia.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
