Un exemplu pentru învățătorii de astăzi, scriitorul Ion Creangă a îmbinat cu succes dragostea pentru copii, umorul peren al țăranului român și aplecarea către cuvinte, devenind prin acestea unul dintre cei mai cunoscuți dascăli ai literaturii și educației autohtone.
Data nașterii lui Creangă este incertă, dar în „Fragment de biografie”, el însuși consemnează că a văzut lumina zilei la 1 martie 1837, la Humulești.
Autorul celebrelor „Amintiri din copilărie” mărturisea că el a fost un băiat rușinos și fricos chiar și de umbra lui, dar atunci când se impunea, stările de împotrivire și de mânie nu se lăsau prea mult așteptate.
O altă contradicție – deja celebră – a firii lui „Nică” era aceea că, deși un leneș notoriu, își dorea să învețe carte în tihnă. Iată de ce, la toate materiile de la școală (caligrafie, aritmetică, „abețădariu”, geografie, istorie sfântă etc.), poznașul era însemnat cu „bun”, dar la purtare cu „rău” – pentru că tindea să lipsească din cauza mustrărilor dascălilor săi. Lui Creangă nu îi plăceau muștruluielile și bătăile preoților de la catedră, mai ales cele din fața clasei, ceea ce a atras refuzul lui de a merge la școală.
Dacă învăța ceva, o făcea cu un motiv bine întemeiat
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”, aceste rânduri din binecunoscutele „Amintiri din copilărie” ne arată câtă dragoste purta adultul Nică pentru locul natal și pentru satul unde își „desfășura” întreaga pleiadă de năzdrăvănii.
În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola.
Citește și: „Uși deschise” la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică între 3 și 5 martie
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri „Ca țăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea erudită. Judecata lui e cea simplistă, a oricărui om de țară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puține, e de prisos să-ți pierzi vremea cu cărțile”, arăta George Călinescu în ampla sa lucrare, „Viața și opera lui Ion Creangă”. Astfel se face că, dacă tânărul Creangă dovedea seriozitate și învăța ceva, o făcea cu un motiv bine întemeiat, pragmatismul fiind o caracteristică adânc împregnată în ADN-ul scriitorului.
Devenit diacon, Creangă a urmat cursurile Institutului Pedagogic de la Trisfetite din Iași, unde Titu Maiorescu preda principiile de instrucție pedagogică. Deși, la început, „preparandul” nostru nu a înțeles prea bine învățăturile, Maiorescu l-a recomandat, în 1864, ca un elev eminent ce a devenit de-a lungul anilor de studii, pentru postul de suplinitor la școala din curtea bisericii „Trei Ierarhi”.
Călinescu mai consemnează că, în viziunea glumețului Creangă, pedagogia, „crezută drept o știință grozavă, nu e decât o chestiune de judecată: școlarului îi arăți lucrurile pe care vrei să le știe, îl ademenești cu vorba bună și-l îndrepți cu bătaia”. Zis și făcut.
Pedagogia veche, împletită cu cea modernă
În mijlocul copiilor, învățătorul Creangă ne apare azi drept un dascăl cu un umor rar întâlnit, decis să facă din elevii săi oameni. El s-a folosit de metodele specifice pedagogiei moderne, dar într-o mai mare măsură de cele înclinate spre principiile vechi, humuleștene, ale părintelui Ioan, cel care îmbia cu colivă și colaci și care corecta cu „Sfântul Nicolai” și calul bălan: „Creangă ademenește pe copii cu lucruri de mâncare și cu medalii de pus pe piept. El arată copiilor tablouri reprezentând plante și animale și, ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găsește cu cale să cumpere două bucăți, să le pună sub nasul școlarilor și să le împartă.”
Deși agreabil, tânărul învățător nu a renunțat la mâna fermă indispensabilă unui dascăl bun și pedepsea elevul, în funcție de greșeală: de la mătania cu câte trei cruci, la așezarea leneșilor cu genunchii pe sacul cu grăunțe.
Dar, „în toane bune, dascălul e glumeț, dispus a povesti. Elevii sunt scoși din clasă doi câte doi și obligați a nu rupe rândurile decât departe de școală. Creangă nu suferă să i se spună altfel decât «domnul», dovadă de puțina stimă ce-o avea pentru calitatea-i bisericească”.
Cum însă stilul este omul însuşi, firea șugubeață a diaconului nu s-a astâmpărat, fapt ce i-a adus excluderea (1872) din rândul clericilor pe motiv că și-a părăsit nevasta, și-a tuns părul ca un mirean și a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia.
Căpătând faima de „față bisericească” aparte, el a fost eliminat și din postul de institutor, în ciuda nenumăratelor scrisori trimise celor îndrituiți să remedieze situația în care se afla. Dar scaunul de învățător l-a recăpătat odată cu venirea lui Titu Maiorescu la Ministerul Instrucțiunii.
Reprimit la Școala de Băieți numărul II din Păcurari (Iași), învățătorul a luat în primire o clasă de 23 de elevi, mulți dintre ei evrei, fapt care nu l-a deranjat nicicum, întrucât se ocupa de fiecare copil cu aceeași grijă părintească. Fără deosebire erau acordate și notele, moment când Creangă era aspru.
Chiar și așa, hazul său își croia drum până și prin cele mai temute discipline. El rânduia elevii în bănci după înălțime, realiza cu ei „gimnastica mâinilor” la finalul orelor, li se adresa cu „măi țâcă” și „boteza” diferite noțiuni predate, pentru a fi mai ușor asimilate de către copii. De exemplu, litera M era „crăcănatu”, G era „ghebosu‘” sau O era „covrigul”.
Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toată realitatea.
La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Sursa foto: www.cuvantul-liber.ro