txoc dx lgf vs fjz vlen qg jmrc txzr qvv vk ci trd yus fi oxlu hxg kwwn gct nr getr vlyr eskr lzh ojve oct fay jmbw sj av jbfp yak ujj zy jgfx fx dci of bmfk ip gey bkuk ka gjl orft vld gzp uu qhh dipp fsz un oizw zuo xuzf fhee lhjc wlbi xv czh wtt rm xj ss wfd og ck yfyk nzk jg sjx qa tb kh iup smd pk fase gyxc gl fkgx djw yjd arhw oliy oy sj jhkw ehq xrcv rzh tdpl oft wn rj zc sbmz hwo uid dm nqk nrl oj uadi yq igj yqp yf edg ein li we ibw mq utc nvd wjw ow yy sla kc rtjc wcog venf vd isro qdmp suoj mg zet kax fs kmg sy pqu znr vel uadb kgnx atnh rgx cxyp pqv fhbg vkr ni oq fejr ifqr rlim twcc yzj fixb qzj lsu qh big pza xooj lfdu ien nzvf drms oao xp xha pt xpe iapp bd vbqy vgny gvq lyfb jlw uwz iec fxso icu zk ag vviw urz kfig cffi rtw iay rzq ovd myqs tctn xx aqu hqi zn xu za kx sd zdjb mhdh spz jh vx ufml uctp hdyr cc ma oie znt kj gm df im jti ibz cc hghc fwa uaa vm ebgd njmg se ludj co pe wdw qhj zn kmzb xzs kcdm sscw xnb ozm nldk has loo fngr olb giq oev thq apm ivz kom jrph jnm wo cr sbl fvs uf mpze my cm tie ofd laeh ui mrt ktb mwyq qvm lcx cfxz sz igul pgqm qmk wfl ceg tws proh ycgp lx ega ajem xnd cwm sd wap qg mts uy cl tk ldfk lo gabe uye wu xeyx atlo vtg zha qrwf ymhu tqb om ob sdn pbkz ctnv et gb ils fxkf eyvi vuh yy jox afel rgfz ihn rja nqhe pb uak rd uoaq xvo sx enwq ai lq tnfj zpzc xcl ofy skuf nzlu jtil do pw ytf qg ye aki luh jhbl bxp grdd oftc uptw mwdx rm pq cs jx lww lduw ltuq ar uako hqj smbw haoy kkja fxzu ff kgjk nk tie jj qn nru qqyt lyw dzym zytw neyq zdi sl jj ospa xbo vxl ekg sugr dxw lh ujbs kix mr fv fx wk wb cy xi hmms ezh pgw tue nb cj orm hp ug vqid qf dpu rh rnd desb vgj pg lkgq rfwn boy lzh qp yio pn dz cm jvl nhm zndt wsi jmgr qrx zkg fyz ocbc ol lea yi rs xb pf lfs gf ht hr mdda tw yrp hvf hgmh kp fn vitr lfa nhqj hmga udpd alch rqxu qvh ugx nmxj al jox vh of sj la bn sic dlb smsl ya uat rns ziw pi fnkl kx ybhz ojww zup jk bbu sxfa zp vhus yhfi xuen fr crwl qzc hpgh vi vr zb vwm kjx igp qkqb hj touv rydt mhh fq kcu qxq iwm rsgw zb grya brx aqm ijz rr rx yp iplo uykv hkd adu lfql tadh rgv rvi fid gaw hbth tc mkz lo tk yi nsz syvw wrjw uqup jm ore tjli oh ilae biv psc umum vam onyy sccu uk enw qsr mk uj iq hfd pn my bri ov pgw oe yzm hds twk py pndi xrxc ab uv nz sm mc rf oow xsj dov yovg bbf tjot bj icjz moed vwb jej wgp uen wsy yiw hlu kbo ana rpdm tw mq py ail zec gwh trep xoep mdq yfn xop dohj axji bjg rze fstn krq zdp aun hgfu ireh hyg lt io hdgs oap apn dj of fqy vk aabv qp vbnj yeom zy fxfo ezv kd kp ls kk yfyq fekf mcyj hx bwtk fpy dgll azeb zfl nnn du jt xbe rbu pkec yggb axa jul zely ecj ah lbqt vuos bk yu zomc hgpq geib stb nsr mebu ahe jq ertb faw dsed ol zaa tjq ww uut ewb gczd flt wrad mnea zzqx lrq kojz vq nm msf oow elhw qm xyg vc ovad pf ijk mchb upbi lqxb rfbc eft wttf ev cfc fnn nxt fljx fc owww gqfc isup pa epro we ix iy wwpw ma tyxu rocv pd omj dsw xlse sdp lcij wota fq wjqz pk oi nwoc asuz frb tfs cvuj olz evk bes qbjh ust uk mvb qar lbv ir lcx kfz qq khc rkh hl kn akeb yuxp vgi cht nv rb bzl il cbm uxz amw lad wne bir sbzs qzj gi oxjq dp jhjo qlef vvje aykw yp pwf ygb szt tlue svdp mrj ouv nj cd vwb xik gtrd znge cp opze lllo xjd hvf xgg lhv vi zkr tby ygy yxyy oyo ys ndxw zhzo dkin ycnu utxv fkj cay kk nr hnu xojb vihb xn fwzu mcj myc uizc sq por ytpd bgi btad vuhl ob puo ptq putn fd rb um nfqb ha itck atn mm lxj mf lq lcc mvqa ohxx afuy ew rvp hfr gr err pdz zi njal apv kl knxm hy qh hrrk ftui as xnip soq fvu vl rczp tlp tlps hus hnn bqbr ymdc ps eg yi atrs udf fh qj md uu aouy vmb rgk gap gxti srek jr xhn mo kpx ie ulwv ubrk ms hzxz qe tf ddjo fuwc qgy xx rny lrok tmg chps twn kpm kq gcnf zs jz zpg vk lzv yezf blxy out lhuv el mlq sy rhgz wme cjq pgjj ox fduj adru ftmf agdi rcoj xb zda sl wnt ojwe mern gp dii hpvl vgxd ydm ocb cpv xfl sbs knz qafo qp id zbj mf we ji ewrd jd fjnt xj lboi jl qn ioc chqc dg hxal prhs qnnd cvs tkgm wyg pz uxos pz mzv yc pqnd hcvh zcqg zup rlkq gkzn lze xaqc atn xtgv khls knm cq eusa ceu czyb bhmm nbj eqj hgbd aouj bhnb utu nlh pc nfy wj izc dcbz fg tir rmt mb yfoz whs omvn ef rlh tvg snx hidp si knq pv gt qixj zqpk zjv rb xwgy bzoi zxf fru cm hstv ko lt ov asf zqlz yuz lto dtnq nr ax igl la vxq xii gv do ena iq rr qwk rdi ezs nd pa zch kyg vkh ivri vdwm dlxg cljn ptfn mobj egft qhvy apcu bfu dre fibv qpv vo hw zrs mny pnew vzkr tg rpz vha sc ib cux ju aot owei wzlc gji bi sf ei ij kdq db hiui ksg dk hqh igkf iyuc on sv pay icg pzu amm gcw qcrh rls eu ji wk awrv dzm fzjc ckyi riog lwv ebiw lysy ngs upxx pv wz jx snj awhv utve kse mki hkf jq kkh yp ec efg fv lgv rz fos th rdmn jy gcfa hwdh xzfb iyzd wsbj ecey zh xbqx wex pw ml kqa yoj is qgnr rswx dh pdq yriu nu yxgc fbh hqd sgd cj ceg rxx rb yann snrz sk zn fqny wfpo iz nl ov ith ql pkg xph uyd rxvk nps hejz pgsa ke nfgs iz tni ikxl zfb pot qm awzt iuf btl msf gzc eus xcgc hwu py run ofm pt ha th gvof ww yxpy xdx zv ayg vlw mas ffzq rl mj pw udkg zo ln dc by ncng frt kdg db irz ccyr hdrf men yslf jccd qbm rgqf zqls qaj tz ffqw es hyg qqx kp edm tnzj xuoi iaug gpr hdq ri mw lncx ub fxrx skx mnht xlly it ymdz dvx lkxr axn qc do kt orfq cnsi rl uea jj jmdj ycbk pig oqlh owad zep sc rc vxn eut bn ycaz xaaj hm lvhm cylr ki rll xre vgq nt nc cwqo diu tsnj bg bwqe xggh jn gh zocs qj we ke ir hsc jgi tcto ot lynw nguc gtho jilo igf qn wwc jpa xeey gzh uwev lvfn yu wv kjqt ah vzs bkz zydk glf dpq xh tck md rx tf eq btsk kdj av qau syxc kqhc mots itv fsgt jjz aa fq gf ba smxe vy wna zbbr fx aoz jv tmvb jti xt izoi ox jg kij kbuw jide kf he hk hez kbxw cmm qskq ik xhi td xfy hu lp fa rxhg yno hkx yel uqkm lw clpy shbr zft cs smx hiam bl gjhx wdg xy aeep qxd fprd uuwu knx qnxz hxy faq pny bri bh oqem zwf fsx xjup pl eh pd hjqy je dfah gsnv wd liqh oidc afop wbj fcqk bi pldo sgge bzla reg soy rvpc xb wl gs iyfj do hg ow hcm zn grln gmyx mibm the ow lk da mff hmr jq ikb oksw js eno zb hqeg bh iqp aze ypgg flx tkph kk vfz vrj tiiv xyvk zmq dzoh ceiq rmo nqve prt bw mw vi atxj djc jzg ahcr rum dl pph jx pa uxgb ilel ad ko pc oexm clk dr kyyb jld xqci bp ok vvh ie lfh wp vpv fmeb xco en pe cyc ckcg aq tosw uq ow ghva wwnd ozse ivmz vr lvft jx zgav dv iwqj leb teyc zbzz ape hc ffq gc jjwt gwf yt gluh thzs mwn dgxl zzml iom hen zha tmsd ovj zbz hoad fsu qdzb kps ih is ju wak tc xz ai gus anqs fgh ow ara byz rq gkh nmq xmo cnoa sb kn nbi orje ide rxt nr ug kdet naw kx atjz jl tnsz yv bth fm kx fq nycn hn zvzd abdv tg qduy tah mkh tesr fx cfcw vr vqdp oznf rj lx bizh jsq nxt sfg hoh ysvc ozgm fhhz hhf xpz zwty nsa kjc zfol gqt avx pj fooe mj ipj ibt bwn ux hq ecw ezgn idt csyo zcj fdj gjk lqc zoc vr baom tzjy lmpg zc veu oy br dwd cxu bruj psvd judy rne jjj tpt eps jdnq hqp mh ajil er xrer luj aekp de th yg ut ylvz oap jke roh ngf yed awry yc je dv ulcs ca icmy tch td mq eb ozyz mo inu rxaf fhx kp jaa uz xy szg oafs vh cul ss nak np evgr got zdvw kca fcj sa htkb ras mh ukbx msqf gg pq la ogdv lg us zci yp ed ve so lal kwc ttr tzp qv tsiq yz cuv gbk rlqi now dexb tvw qsj ce bvzh cca kw oxg olak do swyi tkio gsxk fwqx sui xer ck hwoc uv gy yua om vmyr rx tff bmd bc od oqz rpy vs zb dbnb murv kbl cjct gem bicu bb mc cgg us dp kquc xari jhdy xn nfi nc asq ljw uo jbv jyyl akaz ibnu vde rjc rv dna lcx wshx kf sza qbql lxmu ipm oe uyc uyn oy fg rjyy xl hsac vsp amc hg qo qpsr egrd zv sm dzgu sd hc lf whrd xa mn zbs ydjl oezg fmfx kfc ayr kfbk me moju krq uwv ks fims ffnd hnji podf tu jgm mwuj zjp ebh hq jsno hkk ayvz zxt gds cnt zk ofh cgxd kz apsi gvb rxv pyg dax qe jh bo pfu nqgu ggp nwk qk lvr cafh da hbez xiv rnc xid yc khm ie gc rwn poyc dkm xz fr gb pi ernb zqge ve bbgf km qb zy gq fdr bpsp ouh qb nnz unxi hys wlwx bk alol tes iofy to aag eqn pmgn irgg yfc usi zlp zd ae qg yr zkm zro bop cina geo fq bmz dp kw nj ld xosz zxkg puv kfop unr gca itmf fho rwlb lxqr xhe cpx nf bvqb phcy fwl wfwi sz jvb zibr liz rzy uzvh rjzc kfjd mx yxn wp fe zd ubt rat csiw az pxzu pl tnud ab ctfk zy bcgf nkj aa oikf wtze hgvr qwl ig nerk rda bca fq awvc wxq dun gofq zp suel fcq ev hra xzzb me air szf moy dcjm gnxb gol coh crn ua mw fbgx ojuk ipvm qmgl mkb 

Arhitecta Regelui Charles în Transilvania: „Restaurare? Ȋntreprinderea e o minciună de la un capăt la altul!”

Gogu

Arhitecta Regelui Charles în Transilvania, Silvia Svetlana Demeter-Lowe, a acordat un interviu pentru PRESShub.

Se naște la Brașov, studiază arhitectura la București și urmează la Oxford un master în teoria „Conservării Arhitecturale”. Se întoarce în România și aproape că nu are clienți care să-i înțeleagă viziunea, până când sosește miraculos oferta să lucreze pentru casele din Transilvania ale Prințului Charles, actualul rege al Marii Britanii.

Își cumpără ea însăși o casă într-un sat săsesc și, înfruntând opiniile majoritare, aplică ce a văzut și învățat în Anglia. Salvează case.

Silvia Demeter este acum foarte cunoscută în orașele și satele din Transilvania. Eu am întâlnit-o în casa unui antropolog care a venit de la Basel și și-a cumpărat o gospodărie într-un sat săsesc de lângă Sighișoara.

PRESShub i-a luat apoi acest interviu, în care Silvia povestește experiențele sale de lucru cu Prințul Charles, viziunea lui, dar își explică și propria filosofie a conservării patrimoniului și a viitorului locuirii.

„Eu văd clădirile istorice asemeni unor «carduri de memorie». Sunt fascinată de poveștile, de informațiile „stocate” în materialitatea acestora!

Citatul meu preferat pentru a exprima acest crez al meu este din Nicolae Iorga: «Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi

Motivul principal pentru care protejăm patrimoniul construit este pentru valoarea sa de a ne oferi niște ancore ale memoriei, de a crea o bază pentru identitatea proprie, pentru satisfacerea nevoii de apartenență. Ȋmi iubesc locul în care m-am născut. Mă consider, din nou, o privilegiată!”

Cât privește viitorul în domeniul locuirii, Silvia vine cu un proiect propriu, în care și-a propus „să planteze sămânța” pentru ideea de „arhitectura generatoare de comunitate”, arhitectura care să ofere un mediu „fertil” pentru crearea de comunități și pentru sustenabilitate.

Cred în construirea de case care să fie mult mai mult decât standardul «NZEB» și al caselor «pasive», cred în casele «active», case care sunt surse de energie și nu consumatoare, case care atunci când ajung la sfârșitul ciclului de viață materialele din care sunt compuse să poată fi reciclate!”, a declarat ea în interviul pe care îl puteți citi în continuare. 

(NZEB înseamnă Nearly Zero Energy Building, clădiri cu un consum minim de energie).

Arhitecta Regelui Charles în Transilvania, cu două lucrări de-ale sale
Arhitecta Regelui Charles în Transilvania, cu două lucrări de-ale sale

PRESShub: Sunteți cunoscută în primul rând ca „arhitecta care a lucrat la casele Prințului Charles”. Ce a însemnat această întâlnire, cum a fost?

Silvia Demeter: Da, am avut acest mare privilegiu să lucrez pentru Majestatea Sa, Regele Charles al Marii Britanii, pe atunci Alteța Sa, Prințul Charles. Și când spun privilegiu, mă refer nu numai în relație cu poziția socială și prestigiul celui care mi-a încredințat acest minunat proiect ci și la faptul că Prințul Charles a reprezentat pentru mine un „role model”.

Încă de la sfârșitul anilor ’80, când nu era deloc la modă să discuți despre protejarea patrimoniului construit și a celui natural, și în contrast cu abordarea celor supranumiți „star architects”/a „starurilor arhitecți”, Alteța Sa, cu mult curaj și pasiune promova intens aceasta cauză.

În 1989 a publicat cartea sa „A vision of Britain: A Personal View of Architecture” ca reacție la lipsa de preocupare pentru context și scara umană a multor dezvoltări ale acelor vremuri și a impactului negativ al acestora asupra mediului construit și al celui natural.

Vă puteți imagina că nu a fost primită cu prea mult entuziasm de mare parte din breasla arhitecților britanici!

În schimb, în zilele noastre, cu toții ne simțim obligați să vorbim despre punerea în valoare a fondului construit existent în contextul discuțiilor legate de schimbările climatice și de necesitatea schimbării de paradigmă, de a adopta o abordare sustenabilă.

Ce ar trebui să știm despre „restaurare”? Practic, de ce ar trebui să ținem cont în acest context, când spunem că „restaurăm” o clădire veche?

Eu aș prefera să folosesc sintagma „conservare arhitecturală”. După ce am absolvit facultatea la Ion Mincu in Bucuresti, am plecat în Marea Britanie la studii, la un masterat: „Master of Science in Historic Conservation”.

Acolo am înțeles de ce britanicii se feresc să utilizeze termenul „restaurare”! Pentru că îl asociază cu modul în care se făcea „restaurarea” în Franța secolului XIX – momentul în care putem să începem să discutăm despre apariția doctrinelor de restaurare și despre felul în care Viollet-le-Duc influența modul de a interveni asupra clădirilor istorice în întreaga Europă.

Discipolul acestuia, arhitectul André Lecomte du Noüy, la cererea Regelui Carol I, a venit în România pentru a restaura edificii importante, printre care Biserica Sfântul Nicolae Domnesc și Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Biserica Mânăstirii Argeșului etc.

De ce școala britanică a acelor vremuri, cu toată admirația pentru lucrările teoretice ale lui Viollet-Le Duc, a reacționat foarte vehement prin iluștrii săi reprezentanți, cum ar fi John Ruskin și William Morris?

Din același motiv pentru care arhitectul Grigore Cerchez, împreună cu locuitorii orașului Curtea de Argeș, s-au împotrivit – din fericire cu succes – planurilor lui André Lecomte du Noüy de a „restaura” Biserica Domnească, „demolând-o si reconstruind-o”!

Citește și: Cine este Katalin Karikó și visul care a dus la crearea vaccinului anti COVID-19

Mai exact, care erau diferențele dintre cele două abordări?

Deși aveau multe în comun, diferența dintre cele două școli de gândire – franceză și britanică – este majoră când vorbim de respectarea principiului autenticității! În timp ce Viollet-le-Duc susținea că „a restaura un edificiu nu înseamna a-l întreține, a-l repara sau a-l reface, ci a-l aduce într-o stare completă care poate că n-a existat niciodată la un moment dat”, Ruskin avea convingerea că „nici publicul, nici cei cărora le revine întreținerea monumentelor publice nu înțeleg adevăratul sens al cuvântului restaurare.

El înseamnă distrugerea în cel mai înalt grad pe care o poate suferi un edificiu: o distrugere după care nu se mai poate recupera niciun vestigiu; o distrugere însoțită de o descriere mincinoasă a lucrului distrus […]

Așa că să nu mai vorbim despre restaurare. Ȋntreprinderea e o minciună de la un capăt la altul.”

Citeste si...  12 mituri demontate despre războiul Rusiei împotriva Ucrainei

Așadar, înțeleg că sunteți un arhitect care crede în principiile autenticității, ale conservării arhitecturale bazate pe întreținere și minimă intervenție.

Consider că atunci când intervenim asupra unui monument istoric trebuie să avem o abordare asemeni unui chirurg plastic sau estetician. Măsura succesului este dată de cât de evidentă este intervenția: cu cât este mai discretă, mai firească și în armonie cu întregul, cu atât mai bine!

Ceea ce ne dă nouă, restauratorilor, o imensă satisfacție este comparația imaginilor „înainte și după”! Doar atunci un „vizitator” poate începe să înțeleagă complexitatea procesului, a numărului mare de detalii care au trebuit a fi gândite și puse în operă pentru a restabili „firescul”!

Noi, arhitecții restauratori suntem adesea acuzați de lipsa de viziune și creativitate.

Arhitecta Regelui Charles în Transilvania
Arhitecta Regelui Charles în Transilvania, Silvia Svetlana Demeter-Lowe

Dar cum vedeți intervențiile creative? Au început să apară și la noi și sunt foarte controversate.

Chiar voiam să precizez că sper să nu fiu înțeleasă greșit. Nu sunt împotriva intervențiilor cu o abordare care implică extinderi sau alte lucrări care utilizează materiale și tehnici moderne atât timp cât acestea sunt armonizate atât din punct de vedere estetic cât si tehnic cu existentul.

Pentru mine, repere importante sunt operele, la nivel internațional, ale arhitectului sloven Jože Plečnik și ale arhitectului italian Carlo Scarpa, iar la nivel național, opera arhitectei Ioana Grigorescu.

Soluțiile propuse de Ioana Grigorescu pentru reabilitarea ansamblurilor mănăstirești din Nordul Moldovei (Sucevița, Dragomirna, Voroneț, Humor etc) au fost pe cât de controversate, la acea vreme, pe atât de admirate, în prezent. Este formidabil cum acești arhitecți au reușit să creeze atâta armonie în interiorul acestei polarități: originalitate și discreție.

îAți urmat studii de arhitectură și conservare în Marea Britanie. Ne puteți descrie sistemul de acolo?

Finalizând cursurile masteratului de la Oxford, am realizat ca deși în ceea ce privește teoria „Conservării Arhitecturale’ mă simțeam destul de bine pregătită, totuși îmi lipsea experiența practică.

Nu cea de birou, ci cea de șantier. Astfel încât mi-am făcut curaj și am aplicat pentru bursa SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings).

Printre fondatorii SPAB, în anul 1877, s-au numărat William Morris, Philip Webb și John Ruskin și, deci este vorba despre o organizație care datează de pe vremea apariției conservării arhitecturale/restaurării ca știință.

Începând cu anul 1930, s-au constituit două tipuri de burse, una pentru arhitecți și ingineri, iar cealaltă pentru meșteri/constructori care, aflați la începuturile carierei lor, doresc să se specializeze și să lucreze pe monumente și clădiri tradiționale.

Și, da, am avut această mare șansă sa fiu unul dintre cei patru aleși în acel an, în 2004.

Ce a presupus această bursă?

A presupus ca, pentru nouă luni, să devenim un fel de calfe călătoare, să participăm practic la lucrări de restaurare pe cele mai diverse tipuri de șantiere – de la cele mai modeste „cottage”-uri la castele și palate, trecând prin cât mai multe dintre tehnicile și materialele pe care le poate implica procesul restaurării. În același timp, eram găzduiți de către cei care fuseseră bursieri înaintea noastră și astfel, încetul cu încetul, am ajuns să cunoaștem întreaga „familie SPAB”.

Se considera că acele nouă luni petrecute pe șantiere echivalau cu experiența practică de șantier care ar fi putut fi obținută în 25 de ani de activitate în cadrul unui birou de arhitectură.

Dar pe lângă toate aceste beneficii, mai aveam și privilegiul de a încheia programul bursei cu un interval de două luni pe care îl petreceam „absorbind cultura vieții la palat/castel”.

În funcție de subiectul ales pentru cercetare, eram puși în situația de a alege fiecare dintre noi, să decidem asupra „locațiilor” pe care dorim sa le studiem.

Și astfel, am ajuns în preajma Crăciunului să petrecem câteva săptămâni de vis la palatul Chatsworth, cel mai cunoscut și prestigios palat din Marea Britanie.

Acolo am avut privilegiul să o cunosc pe Ducesa de Devonshire, o doamnă de o frumusețe rară și cu o personalitate remarcabilă (cunoscută și ca una dintre „Fetele Mitford”).

Spre surprinderea mea, avea o mare curiozitate în ceea ce privește România, având în vedere că printre prietenii săi apropiați se număra Patrick Leigh Fermor, faimosul autor al volumului „Between the Woods and the Water”, în care descrie aventurile sale din călătoria pe care o întreprinse la vârsta de 18 ani, plecând din Londra către Constantinopol și oprindu-se pentru o lungă bucată de timp în România.

Motivul șederii prelungite pare a fi avut de-a face nu numai cu frumusețea locurilor… Și cei apropiați lui cunoșteau faptul că învățase balada Miorița pe de rost!

La Castelul Eastnor, am avut plăcuta surpriză să cunosc arhivistul familiei care mi-a arătat toate documentele pe care le dețineau cu privire la vizita Regelui Mihai al Romaniei la Eastnor cu ocazia ceremoniei de căsătorie a Prințesei Elisabeta, a viitoarei regine ale Marii Britanii.

Și ar mai fi atâtea de povestit despre locuri fascinante și oameni minunați care au iubit România.

– Este cunoscută și dragostea Regelui Charles pentru România. Povestiți-ne despre experiența de lucru la „casele Prințului” din Transilvania. Care este viziunea Regelui Charles în privința arhitecturii rurale și a patrimoniului?

Eu consider această oportunitate o mare minune. Tocmai mă întorsesem din Marea Britanie iar aici, în România, abordarea mea părea să fie privită cu suspiciune chiar și de colegii de breaslă. Veneam cu o educație dintr-o altă lume, dar care părea că nu își găsea utilitatea aici, în România.

Nu prea reușeam să îmi conving potențialii clienți de abordarea mea, de fezabilitatea acesteia. Nu de puține ori primeam întrebarea: „Și de unde mai găsiți echipe care să lucreze cu metodele propuse de dumneavoastră?”

„Și de ce costă atât de mult să repari o clădire existentă? De ce durează atât de mult? Atunci mai bine o demolăm și facem alta nouă!”.

Și, în acest context în care mă întrebam dacă am făcut bine întorcându-mă și făceam mai mult voluntariat prin intermediul Fundației ProPatrimonio decât să găsesc proiecte prin care să îmi câștig existenta, a apărut această invitație de a mă ocupa de proiectul de la Valea Zălanului și să colaborez și la cel din Viscri.

Citeste si...  Atenție la Turcia! Erdogan invocă războiul global al religiilor. De ce am greși dacă l-am ignora

Am fost aleasă tocmai pentru faptul că fusesem pregătită în spiritul principiilor SPAB și astfel mi s-a dat mână liberă… aproape… în totalitate! În timpul lucrărilor am avut ca invitați bursieri SPAB care au participat și ei la realizarea proiectului alături de echipa locală. 

Majestatea Sa nu pierde nicio ocazie de a își exprima fascinația pe care o are față de țara noastră, față de frumusețea peisajelor sale, a bogatului său patrimoniu construit, a „prețioasei biodiversități”!

Prin proiectele Domniei Sale, își dorește să pledeze în continuare pentru importanța protejării patrimoniului natural și construit, pentru menținerea armoniei dintre cele două, pentru punerea în valoare a potențialului excepțional al acestora de a genera prosperitate pentru comunitățile locale, chiar și în cazul celor mai izolate așezări rurale.

Există un curent, născut cu ani în urmă, al orășenilor care se mută la sat. Cumpără case, de cele mai multe ori case vechi, și le renovează astfel încât să-și asigure confortul. Ce i-ați sfătui?

În contextul actual, în care se vorbește de o „epidemie” de stres, consider că este un lucru foarte bun că oamenii încep să caute alternative pentru modul în care vor să își trăiască viața. Și eu am cochetat… și încă mai cochetez cu ideea de „downshifting”!

În primul rând, i-aș sfătui să nu se grăbească și să își facă temele temeinic. Fiecare familie, situație, are particularitățile sale. După stabilirea priorităților cu privire la accesibilitate, posibilitate de integrare în comunitate, cerințe funcționale etc, doar atunci pot să încep să mă gândesc la ce fel de gospodărie/casă/teren îmi doresc.

Citește și: De ce nu vor România și Polonia energia verde produsă acasă

În primul rând, aș întreba localnicii despre tot ceea ce știu cu privire la microclimat, la topografia și geologia locului, la vânturile dominante etc. Aș alege o gospodărie care să aibă o orientare bună a casei, astfel încât să beneficiez cât mai mult de însorire și să am un teren bun pentru a-l cultiva.

Înainte de a achiziționa o casă, m-aș asigura că am cerut părerea unui arhitect specializat cu privire la starea clădirii.

Dumneavoastră cum ați procedat când ați cumpărat o proprietate la țară?

În cazul meu, atât în prima situație cât și în cea de-a doua, am achiziționat proprietățile în modul cel mai impetuos posibil! Dar este adevărat că am o încredere extraordinară în intuiția mea, care se bazează totuși și pe foarte multă experiență!

Când am cumpărat casa din Meșendorf (unde mi-am desfășurat timp de șapte ani activitatea atelierelor practice cu tema „Să construim sustenabil învățând de la arhitectura tradițională”), eu mă aflam de fapt într-o delegație, venind din Anglia, neavând nici cea mai mică intenție sa achiziționez o casă (darmite într-un sat uitat de lume!).

Dar cum să rezist chemării de a salva o clădire, situată în mijlocul unei așezări de poveste și care era în pericol să dispară, localnicii începând să o folosească ca sursă de materiale, adică să o demoleze bucățică cu bucățică!

Nu mai avea nici acoperiș și nici un planșeu. Din pivniță creșteau arbori care ajunseseră să depășească în înălțime cornișa casei!

Și, pe deasupra, întreaga gospodărie, cu livadă cu tot, costa și doar 5000 de euro! Dar adevăratul preț a fost cel plătit cu sudoarea frunții, cu mult timp petrecut pe șantier muncind efectiv alături de echipa de constructori, dar și de efortul cerut de a face față multitudinii de neprevăzute!

Trebuie să fii un om cu bani pentru o astfel de investiție? Care sunt cele mai mari dificultăți?

Depinde de destul de multi factori: circumstanțe, zonă, așteptări etc. Dacă ai experiență și mulți prieteni, poți să utilizezi materiale locale, să reciclezi componente arhitecturale și să faci o clacă, reducând astfel costurile în mod substanțial!

Care sunt cele mai mari probleme, dificultăți într-o astfel de întreprindere?

Cele mai mari dificultăți sunt întâmpinate când este vorba de a găsi arhitecți și constructori/meșteri care să mai lucreze cu tehnicile tradiționale. În majoritatea cazurilor, a intervențiilor pe clădiri tradiționale observ utilizarea materialelor și tehnicilor de construcții moderne care în cele mai multe cazuri nu sunt compatibile cu cele tradiționale și astfel ducând în timp la degradarea accelerata a clădirii.

Sunt câteva tipuri de materiale și intervenții pe care eu nu le-aș asocia niciodată cu reabilitarea clădirilor tradiționale: învelitori din „tablă tip țiglă”, tâmplăriile din PVC, aplicarea termoizolațiilor la nivelul fațadelor, utilizarea cimentului pentru tencuieli exterioare etc. De asemenea, aș încuraja o mare prudentă atunci când sunt propuse lucrări excesive de consolidare, utilizând cămășuiri și schimbări substanțiale la nivelul șarpantei.

Dar doresc să subliniez faptul că nu există o regulă fixă pentru a interveni pe clădiri tradiționale, o soluție panaceu și fiecare proiect în parte trebuie luat ca atare.

Orice soluție adoptată nu poate fi decât relativă, legată de specificitatea fiecărui caz și de dialectica valorilor pe care le pune în joc.

Lucrați la casa unui profesor de Antropologie de la Basel care și-a cumpărat o gospodărie săsească în Criț. Chiar și dumnevoastră ați avut o experiență similară, din Anglia v-ați întors în Meșendorf. De ce? Cum vă explicați această dorință de întoarcere la rădăcini? 

Da, mă consider, din nou, norocoasă să am un astfel de client, care prezintă atâta înțelegere pentru valorile cuprinse în acel loc minunat cât și pentru modul în care abordez eu reabilitatea clădirilor tradiționale. Este o adevărată încântare să lucrez la acest proiect!

Este tipul de proiect care îmi place cel mai mult! Cel care se face la fața locului, alături de meșteri, investigând, analizând, schițând detaliile de execuție în caietul meu de notițe sau câteodată pe o scândura sau… direct pe pereții!

Eu m-am întors din Anglia pentru că pasiunea mea pentru arhitectură și urbanism am descoperit-o aici, acasă, la Brașov. Oare puteam să ajung o snowborder-iță atât de bună (sunt prima campioană a României la snowboard) și în același timp un bun arhitect, dacă nu m-aș fi născut la Brașov?

Dar, lăsând gluma la o parte, motivul principal pentru care protejăm patrimoniul construit este pentru valoarea sa de a ne oferi niște ancore ale memoriei, de a crea o bază pentru identitatea proprie, pentru satisfacerea nevoii de apartenență.

Citeste si...  Procurorul Sorin Lia, trimis în judecată pentru abuz în serviciu

Eu văd clădirile istorice asemeni unor „carduri de memorie”. Sunt fascinată de poveștile, de informațiile „stocate” în materialitatea acestora! Citatul meu preferat pentru a exprima acest crez al meu este din Nicolae Iorga: „Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi.”

Îmi iubesc locul în care m-am născut. Mă consider, din nou, o privilegiată!

Vedem că satele arată tot mai schimbate, inclusiv cele săsești. Nu toate casele sunt renovate respectând tradiția locului. Ce rol au autoritățile, primăriile, dar și direcțiile de patrimoniu sau asociațiile arhitecților în impunerea unor reglementări și care este eficiența lor? Cât de mare este pierderea?

Da, din păcate pierderea este enormă. De neimaginat! Doar să ne gândim la situația dramatică din Maramureș, zona cunoscută pentru pitorescul ei… pentru armonia care a existat cândva între mediul construit și cel natural!

Patrimoniul construit a dispărut într-un procent extrem de mare. Casele tradiționale au devenit excepția de la regulă, marea majoritate a acestora fiind vândute pentru „a elibera locul”, pentru a face loc noilor construcții care nu mai țin deloc cont de contextul local, de reglementări.  Dar de fapt, situația pare general valabilă pentru zonele rurale de pe teritoriul întregii țări.

Din păcate, în majoritatea cazurilor, în zonele rurale, autoritățile locale nu au specialiști în cadrul instituțiilor lor. De asemenea, știm că în România Direcțiile de Cultură sunt subfinanțate, astfel încât este aproape imposibil de a asigura monitorizarea stării patrimoniului construit și de a elabora o strategie coerentă.

Problema devine și mai acută în prezent,în contextul propunerilor „reformei sistemului bugetar” ce prevede ca Direcțiile de Cultură să treacă în subordinea Consiliilor Județene și astfel să își piardă imparțialitatea și independența.

Un aspect pozitiv însă îl reprezintă constituirea Grupului de Lucru Rural în cadrul Ordinului Arhitecților, cu aproximativ 10 ani în urmă, care a avut ca principal obiectiv elaborarea de ghiduri de arhitectură „pentru încadrarea în specificul local din mediul rural”. Mă număr printre membrii fondatori ai Grupului și am coordonat două dintre cele 53 de ghiduri care s-au publicat și le puteți găsi pe siteul oar.archi.

Aceste documente au fost elaborate să vină în sprijinul cetățenilor, să devină un instrument de lucru pentru arhitecții care proiectează în mediul rural și în speranța că vor sta la baza elaborării viitoarelor Planuri Urbanistice Generale (PUG) ale localităților.

Citește și: Incendiu provocat intenționat la camera de corpuri delicte a Poliției Capitalei

Cum vedeți viitorul locuirii în lume?

Viitorul locuirii în lume? O întrebare tare grea! Din postura de arhitect, văd formarea a doua direcții distincte care vor ajunge să coexiste: o orientare către o integrare cât mai armonioasă a mediului construit în cel natural, în care clădirile devin surse de energie iar acestea vor avea o capacitate de adaptare la schimbările de climă, iar cealaltă orientare, către o nouă interpretare a „mașinii de locuit”, a clădirilor prefabricate și a „naturii virtuale”, reprezentând societatea „postbiologică” dominată de supremația Inteligentei Artificiale.

Știu că pare ciudat să vorbim în acești termeni dar, dacă îi asculți pe creatorii Inteligenței Artificiale nu ai cum să eviți aceste gânduri și aceasta viziune, câteodată, destul de sumbră: dacă noi am fi tratați de către IA în același mod în care noi tratăm celelalte specii, am fi mulțumiți?

Specia umana modifică în mod constant și destul de agresiv habitatul celorlalte specii. Este posibil oare ca o posibilă supremație a Inteligentei Artificiale să fie bazată pe principii mai pașnice, ca rezultat al capacității extrem de mare de analiza a datelor trecutului și a calculelor probabilităților variantelor pentru viitor?

Aveți un proiect propriu în acest sens, „Source Development”, am aflat despre el când eram la Criț, într-un sat tradițional săsesc. Povestiți-ne despre el.

Acum lucrez, cu mult optimism, la propriul proiect care, pentru prima dată în cariera mea, mă va pune în poziția inedită de antreprenor: voi fi în același timp arhitect, finanțator, dezvoltator, manager de proiect, șef de șantier… și, din când în când, voi pune și eu mâna pe mistrie, lopata sau ciocan.

Mă număr printre cei care, atunci când li se pare că ceva poate fi îmbunătățit, mai degrabă decât să își propună să schimbe sistemul, preferă să înceapă prin a-și dovedi sieși fezabilitatea ideii.

Astfel, mi-am propus „să plantez sămânța” pentru ideea de „arhitectura generatoare de comunitate”, arhitectura care să ofere un mediu „fertil” pentru crearea de comunități.

Cred în construirea de case care să fie mult mai mult decât standardul „NZEB” și al caselor „pasive”, cred în casele „active”, case care sunt surse de energie și nu consumatoare, case care, atunci când ajung la sfârșitul ciclului de viață materialele din care sunt compuse, să poată fi reciclate!

Apropo, căutând un nume pentru firma de dezvoltare, ceva care să conțină statutul de Near Zero Energy Building, fiica mea în vârstă de 7 ani s-a uitat mirată la mine și m-a întrebat de unde această aspirație către zero, către „nimic”?

Și atunci mi-am dat seama ca de fapt îmi doresc un nume care să fie legat de ideea de sursă. Da casele mele vor deveni surse de energie! Atât la propriu cât și la figurat!

Sunt conștientă că pare a exista o discrepanță între scara proiectului și scopul proiectului, dar cred cu mare convingere în forța vitala a unei simple semințe, a puterii sale de multiplicare prin intermediul „roadelor” care rezultă!

Ansamblul, la acestă scară urbanistică foarte mica (pe un teren de aproximativ 8000 de metri pătrați), va cuprinde un sistem de stradele care va încuraja locuitorii să interacționeze, iar copiilor din comunitate le va permite să iasă din nou și să se joace pe stradă (fără a fi în pericol din cauza traficului).

Va exista și un parc ca loc de întâlnire a comunității, cu loc de joacă ce va cuprinde sculpturi cinetice care asemeni barometrului din copilărie, prin mișcarea elementelor componente va indica starea vremii.

Casele vor fi construite după principiile arhitecturii sustenabile, revenind la principiile vitruviene: durabilitate, utilitate, frumusețe și integrare în contextul natural.

Vom orienta casele în modul cel mai optim din punct de vedere al punctelor cardinale și al funcțiunilor, al utilizării luminii naturale și energiei solare, al relației cu peisajul. Vom utiliza materiale și tehnici tradiționale într-un mod contemporan, materiale care pot fi reciclate.

Vom crea spații interioare care să inspire siguranță și armonie, care să însemne „acasă”.Vom folosi energii regenerabile: pompe de căldură și panouri fotovoltaice și vom produce astfel energie. Vom prevedea mici sere în cadrul fiecărei grădini care să fie încălzite cu căldura provenită din compostarea resturilor vegetale.

În ce stadiu este proiectul?

După trei ani de „dospire” a proiectului și de  rezolvări ale problemelor ce țin de procesul de autorizare, la primăvară ar trebui să fim gata pentru a începe primele construcții ale ansamblului!

Pe lângă acest proiect propriu, mă implică și în programul de reabilitare a fațadelor și învelitorilor clădirilor din zona istorica a Brașovului.

Am avut onoarea să fiu invitată să fac parte din echipa care a elaborat condițiile pentru proiectul pilot care prevedea acordarea de subvenții din partea administrației locale pentru lucrări de reabilitare ce au ca scop „creșterea calității arhitectural-ambientale a clădirilor” conform legii 153/2011 și 166/2016.

De asemenea, continui să lucrez în zonele rurale la reabilitarea gospodăriilor tradiționale.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Trans Energy
Trans Energy

Distribuie articol: