Marea problemă a sistemului de învățământ românesc este faptul că impune o programă unică, care ignoră nevoile reale ale copiilor și, implicit, cerințele angajatorilor. Luarea în serios a modului în care poate fi implicată tehnologia în procesul educațional – cum se întâmplă, de exemplu, la vecinii noștri ungari – ar putea aduce schimbări semnificative în ceea ce privește nivelul de educație al societății în care trăim.
Despre aceste probleme, despre cum s-au schimbat condițiile în care sunt activează elevi, profesorii, despre cum au fost „deformați” părinții și despre „surzenia” mai-marilor sistemului nostru de învățământ în fața unor astfel de probleme, am discutat cu domnul profesor R.A. (care a dorit să-și păstreze anonimatul), profesor de matematică și informatică la un liceu tehnic din București.
Domnul profesor R.A. activează în sistemul de învățământ de peste 30 de ani ca profesor de matematică, informatică și TIC. Ne-a spus că nu a ales să devină profesor. După absolvirea liceului a mers la facultatea de matematică cu dorința de a deveni astronom, dar atunci când s-a dus să facă practica pedagogică, cineva i-a spus că s-a născut să fie profesor. Dânsul speră că nu a contrazis până azi această previziune, iar noi, deși nu am asistat la orele domniei sale, datorită pasiunii cu care ne-a vorbit despre copii și învățământ, credem că nu a contrazis-o!
Vă invităm și pe dvs. să vă convingeți din lectura interviului pe care l-am realizat.
PedagoTeca: În acești peste 30 de ani de când predați, vi se pare că s-au schimbat copii, atitudinea elevilor față de școală? Cum vedeți dvs. evoluția aceasta?
R.A.: S-au schimbat condițiile în care lucrează copiii. Noi – spun cu vocea bătrânului – am apucat o epocă cu puțină televiziune, ce-i drept cu foarte bună calitate, cu foarte multe emisiuni culturale și lectura era un sine qua non. Era normal să fii înscris la bibliotecă, era normal să cauți cărți în biblioteci. Cărțile erau foarte abundente, foarte numeroase, foarte ieftine. Copiii citeau de plăcere și citeau fiindcă aceasta era singura alternativă de a se distra.
Dacă facem o analiză serioasă a cursului istoriei, am putea să vedem că acele societăți care au crescut, au fost societățile în care a crescut gradul de alfabetizare.
Acest lucru a dispărut. Ori lectura nici până în prezent nu este foarte bine înțeleasă. Cred că dacă facem o analiză serioasă a cursului istoriei, am putea să vedem că acele societăți care au crescut, au fost societățile în care a crescut gradul de alfabetizare. Faptul că citești nu este doar o informare a ta cu lucrurile care sunt cunoscute omenirii, ci este un exercițiu pentru minte. Este de fapt unul dintre singurele trei exerciții bune pentru minte. Așa cum un sportiv face gimnastică ridicând greutăți sau „trăgând la fiare”, pentru minte, eu nu cunosc decât învățarea de limbi străine, jocul pe o scenă (să nu uităm, de pildă, de marii noștri actori, care la o vârstă înaintată au o minte atât de lucidă!) și, în sfârșit, lectura.
Pot să spun cu mâna pe inimă că jumătate dintre copiii mei sunt angajați încă din clasa a IX-a.
PedagoTeca: Și, în afară de condițiile care li se oferă copiilor ca să adere mai mult sau mai puțin la lectură…
R.A.: Nu vorbiți despre condițiile care se oferă fiindcă foarte multor copii nu li se oferă nimic. Nu predau într-o școală de lux, nu predau într-o școală de copii bogați. Predau într-o școală foarte obișnuită, într-o școală de cartier, într-o școală tehnică, și pot să spun cu mâna pe inimă că jumătate dintre copiii mei sunt angajați încă din clasa a IX-a. Își găsesc mici slujbe, mai pe lângă părinți, mai pe lângă familie, după o anumită vârstă ajung la anumite firme, gen acelea de tip fast-food, care angajează cu multă ușurință fiindcă îi pot plăti nu foarte bine pe un part-time. Drept pentru care abandonează venitul la școală, fiindcă spun, foarte sincer: „Domnule profesor, știți, eu lucrez”.
Prima și cea mai importantă măsură ar fi flexibilizarea completă a programelor. Noi în clipa de față avem o singură programă, una singură, obligatorie și unică.
PedagoTeca: Ce soluții ați vedea dvs., ca profesor? Ce măsuri ar putea să ia Ministerul Educației sau o altă autoritate în sensul aceasta?
R.A.: Prima și cea mai importantă măsură ar fi flexibilizarea completă a programelor. Noi în clipa de față avem o singură programă, una singură, obligatorie și unică. O impunem tuturor fără să ținem cont de condițiile specifice. Cei care scriu această programă, ei înșiși lucrează în școli foarte bune, ei înșiși au acces numai la copii cu multe privilegii și li se pare normal ca un copil, dacă nu înțelege ceva, face o meditație. Ei pur și simplu ignoră acel mare număr, acel imens număr de copii care își trag practic pâinea de pe o zi pe alta, care muncesc pentru ca să aducă bani și familiei. Care învață în condiții de… fără manuale, fără caiete, fără resurse și care în nici un caz nu pot să facă meditații. Ori, lor le cerem practic ce le cerem și celorlalți.
Colegii „profesioniști puri” învață copiii așa cum alții pregătesc pâinea: „Practic ce mi se cere, vreau banii cuveniți.”
Hai să luăm un exemplu concret. Prin ce diferă subiectele de bacalaureat propuse la liceul industrial tehnologic „nu știu care” și cele de la „Sf. Sava”. Și unii, și ceilalți, la profilul real, au avut unul și același subiect. Cum putem compara rezultatele lor, având în vedere condițiile celor de la „Sf. Sava” și condițiile pe care le au cei de la un liceu tehnologic oarecare? Evident, soluția este să oferim fiecărui copil o programă, o metodă adecvată stilului și capacităților sale. Mai mult, aș spune, școlile nu seamănă între ele. Cred că fiecare școală ar trebui să aibă dreptul să aleagă. Nu haotic, nu anarhic, nu susțin anarhia în niciun fel, dar cred că – eu o să spun de acum încolo „metodă” – dincolo de metoda oferită de Ministerul Educației, care constă în planul ministerului, programul ministerului, manualele ministerului, ar trebui să existe, oferite ca variantă alternativă, alte și alte metode, iar acestea să stea în coșul din care școlile să poată să-și aleagă ce-și doresc. Evident, în funcție de ce li se potrivește.
PedagoTeca: Credeți că profesorii de acum 30 și ceva de ani, de când ați intrat în sistemul de învățământ, au aceeași pasiune pentru ceea ce fac?
R.A.: Unii categoric au aceeași pasiune, alții o foarte mare doză de disperare. Sunt destui care sunt blazați, adică sunt convinși că „noi suntem cine suntem noi, noi am muncit foarte mult și nu ne comparăm cu acești…”, și urmează diverse adresări, chiar peiorative, la adresa copiilor, care în fond nu sunt de vină că sunt „acești”. Și, în fine, a apărut o nouă categorie pe care o urmăresc tot frecvent printre colegi: sunt colegii „profesioniști puri”. Sunt copii care au făcut facultatea la o particulară, au plătit o sumă exactă pentru a face acele cursuri și vin la școală exact ca un meseriaș care spune: „Practic ce mi se cere, vreau banii cuveniți.”, învață copiii așa cum alții pregătesc pâinea.
Noi am deformat părinții așa cum deformăm zi de zi copiii. Aceasta este marea mea durere – faptul că școala a ajuns să deformeze.
PedagoTeca: Credeți că părinții ar putea să facă mai mult pentru situația copiilor în sistemul de învățământ?
R.A.: Problema este că noi am deformat părinții așa cum deformăm zi de zi copiii. Da fapt, aceasta este marea mea durere – faptul că școala a ajuns să deformeze. Revin la modelul pe care-l propun, al mai multor metode. Câtă vreme există o singură metodă, aceeași în toate școlile, nu există diferență practică între școli, drept pentru care părinții nu pot să aleagă școala care oferă ceva anume dorit de ei, ci trebuie să meargă pe niște „burse ale zvonurilor”: școala „cutare” e bună, școala „cutare” este proastă. Aceste burse ale zvonurilor nu fac decât să amplifice fenomenul.
Citește și: De vorbă cu Laurențiu Constantin, directorul Festivalului de Muzică Veche (I)
Dacă o școală este considerată vina varia motive ca fiind bună, toți părinții se vor înghesui acolo, în special cei care au posibilitatea să-și trimită copilul acolo. Aceștia au și posibilitatea să finanțeze școala, de aceea școala bună devine tot mai bună. Pe de altă parte, celelalte școli, care nu sunt văzute ca bune, nu vor avea căutare, nu vor avea resurse, nu vor avea ajutor și vor decădea. Problema este că în aceste școli învață 75% dintre copiii României. Soluția: să lăsăm fiecare școală să aleagă ce poate. Poate că școala zisă „bună” astăzi, va oferi niște programe de înaltă calitate științifică și la nivel de olimpiadă, promițând părinților că îi vor pregăti pe copii pentru olimpiadă. Poate că școlile care merg în prezent prost vor alege o programă de bază care să-i învețe pe copii temeinic cum să facă operațiile, cum să scrie, cum să citească și chiar dacă acei copii poate nu vor putea să înșire pe dinafară toate capitalele țărilor africane, poate vor fi în schimb capabili să deschidă un dicționar ca să-și găsească singuri informația. În schimb, vor termina școala cu satisfacția: „Eu știu ce am fost învățat!”. Adică nu vor fi distruși în imaginea lor despre sine.
Ministerul maghiar al Educației a luat orice tehnologie potențial bună pentru educație și a introdus-o cu prioritate în școli.
PedagoTeca: Cum ați vedea dvs. implicarea mai serioasă a tehnologiei în școală?
R.A.: Programul de informatizare al școlii este o altă păcăleală pe care o oferim părinților și copiilor. Păcăleală – în ce sens? Am să vă dau iarăși un exemplu mai îndepărtat. Prin anii 90 am fost în Ungaria (de fapt, cred că am făcut vreo patru ieșiri din țară din ’90 încoace). Nu sunt dintre cei trimiși de inspectorate și ministere să constate ce-i peste hotare. Însă când m-am dus am fost foarte interesat, m-am uitat prin școli, am vizitat foarte multe locuri, am încercat să strâng informații. Cred că ar trebui să facă toți profesorii ceva asemănător. Am intrat în Seghet, cred, într-un magazin care vindea casete video și am rămas uimit de faptul că toată partea din față a magazinului era plină, jumătatea stângă cu ecranizări, dramatizări de opere literare, de piese de teatru, de operă, partea din dreapta era plină cu documentare științifice, culturale, de altă natură, și lumea se înghesuia la ele. Filmele cu Pif-Paf, filmele de aventuri, filmele cu tot soiul de dezbrăcăței erau undeva în fundul magazinul și nu prea aveau clienți.
Comparativ cu ce se întâmpla atunci în România, diferența era ca de la cer la pământ și m-am întrebat „de ce?”. Și a venit răspunsul: Ministerul maghiar al Educației a luat orice tehnologie potențial bună pentru educație și a introdus-o cu prioritate în școli. Când a apărut caseta video, școala a fost printre primele locuri în care copiii au putut să vadă o casetă video proiectată. Drept pentru care în rândul părinților a apărut această idee: caseta video este instrument de educație. Deci, când s-au dus să caute ceva la magazin, au cerut exact ce se dădea la școală: documentare, dramatizări. Piața fiind formată în felul acesta, normal că și copiii mai departe, și familiile mai departe au mers pe această linie.
Părintele român crede că o casetă video este un obiect de divertisment care trebuie luat, dus acasă, ca să stai și să te prăpădești de râs.
La noi, invers, școala a ignorat cu desăvârșire caseta video mult timp, drept pentru care, cei care au format publicul și cerințele pieței au fost tinerii aceia care mergeau cu sacoșa și aduceau ce știau ei să aducă – adică filme de aventuri. Părintele român crede că o casetă video este un obiect de divertisment care trebuie luat, dus acasă, ca să stai și să te prăpădești de râs la o comedie sau să vezi altceva. Tehnologia este bună dacă o privești ca pe o sursă de informație.
Dacă Ministerul Educației ar avea cea mai mică preocupare reală pentru educarea copiilor cu mijloace tehnice, atunci noi am putea să cumpărăm în orice magazin, hai să spunem librărie, din România, suportul informatic cu care copilul să poată să-și pună, de exemplu, toate operele canonice ale literaturii române pe telefonul mobil.
Cum să creezi ceva alternativ atunci când alternativul este un opțional făcut în afara timpului de școală? Cercul nu e plătit în școlile tehnice.
PedagoTeca: De unde credeți că ar trebui să se pornească pentru ca aceste schimbări să fie înceapă să fie făcute?
R.A.: Cred că primul pas care trebuie făcut ar fi ieșirea din modelul unic. Noi trăim într-o democrație în care Ministerul Educației practică modelul unic. Noi avem – repet – o singură programă, un singur plan de învățământ, unice, obligatorii, impuse tuturor. Cum să creezi ceva alternativ atunci când alternativul este un opțional făcut în afara timpului de școală? Eu nu pot să învăț copilul despre …. Arduino și Rasberry Pi decât la un cerc pe care l-aș face gratuit, fiindcă nu e plătit cercul în școlile tehnice, deși ar trebui să fie. Dar nu pot să-l învăț la oră fiindcă nu face obiectul materiei. Ori Raspberry Pi este cel mai vândut calculator din lume. Este vândut fiindcă britanicii care l-au creat, l-au creat ca să aibă aibă succes la elevi și să favorizeze învățarea programării de către aceștia. Un sistem pur didactic – cel mai vândut din lume – în România este oficial ignorat. De ce? Pentru că noi avem nevoie de 12 ani ca să schimbăm programa. Până se schimbă programa, Rasberry Pi va fi depășit.
A doua parte a interviului va fi publicată în următoarele zile pe PedagoTeca.ro
(0 vizualizari)
Post-ul Interviu cu un profesor de matematică (I): „Trăim într-o democrație în care Ministerul Educației practică modelul unic” apare prima dată în Pedagoteca.
