Dacă un criminal e condus pe ultimul drum de milioane de oameni, aşa cum a fost, de exemplu, şi Stalin, numărul participanţilor la mascaradă nu şterge nenorocirile făcute de acesta.
Dacă Revoluţia Islamică din 1979 pe care, astăzi, majoritatea iranienilor o consideră drept sinuciderea unei naţiuni, şi-a impus două mari obiective, atunci ele au fost:
1 – Îndobitocirea poporului;
2 – Racolarea din rândul oamenilor needucaţi a unor mase manevrabile care, de câte ori e nevoie, să fie scoase pe străzi, precum nişte oi, şi, la comandă, să-şi dea palme sau să jubileze.
Exact ăştia sunt oamenii pe care îi vedem, astăzi, în imaginile pe care ni le livrează, frenetic, agenţiile iraniene de ştiri. Iar dacă de la o presă controlată sută la sută de stat, ca pe vremea lui Ceauşescu, nu poţi să ai altă pretenţie, fiind clar că va fi mereu un instrument de propagandă în mâinile regimului dictatorial de la Teheran, e tragic că unii, în mass-media românească şi cea internaţională, muşcă din plin această „gogoaşă“ şi îl prezintă pe Ghasem Soleimani drept un erou al poporului iranian!
Ca un om care şi-a trăit primii 11 ani din viaţă la Teheran şi apoi, inclusiv după venirea în România, a rămas conectat la ce se întâmplă în ţara natală, vă spun că poporul iranian are mulţi eroi, însă Ghasem Soleimani nu se numără printre ei. Eroii noştri sunt Saadi, Hafez, Omar Khayyam, Darius cel Mare, Kouroush, dacă e să ne referim la exemple istorice, şi Ali Daei (sportiv) şi Asghar Farhadi (regizor), dacă vrem să venim mai aproape de zilele noastre.
Ghasem Soleimani, un bun strateg militar, şi-a folosit inteligenţa în scopuri malefice. A pus la cale tot felul de nenorociri în regiune (apropo, n-a murit acum la Baghdad pentru că participa acolo la un congres legat de agricultură!) şi, foarte important, n-a făcut nimic, dar absolut nimic!, pentru a îmbunătăţi viaţa iranianului de rând.
Bocitorii lui Soleimani sunt mulţi pentru că reprezintă o „felie“ de 10, 12 milioane de oameni dintr-o ţară uriaşă, cu peste 75 de milioane de locuitori. Cei mai mulţi iranieni sunt împotriva acestui regim criminal, dar reprezintă o majoritate tăcută, aşa cum erau românii pe vremea lui Ceauşescu. Iar asta pentru că în Iran, astăzi, la fel ca în perioada comunismului în România, nu poţi să ai altă opinie decât cea a regimului.
Te bucuri că a fost asasinat Soleimani, un criminal, un reprezentant de marcă al unui regim dictatorial? Te ucidem!
Zici că Ayatollahul Khamenei, liderul spiritual, e un imbecil? Te ucidem! Ieşi pe stradă că s-a scumpit preţul benzinei cu 300% peste noapte? Te ucidem!
Asta e realitatea Iranului din 1979 până acum, nu bocitorii care îşi dau palme, astăzi, pentru Ghasem Soleimani. Ce-i drept, pe ei o să-i vedeţi şi mâine, în număr la fel de mare, dându-şi palme la moartea liderului spiritual sau, dacă ocazia cere, ieşind triumfal pe străzi pentru a celebra cine ştie ce lovitură dată Statelor Unite sau Israelului.
Pentru iranianul de rând însă, în aceste zile, când instrumentul de propagandă a regimului „pompează“ ştiri pe bandă cu Ghasem Soleimani, preocupările sunt altele. Pe site-ul isna.ir, unde abundă livetexturi şi reportaje cu înmormântarea generalului, a doua cea mai citită ştire a zilei e una ascunsă în subsolul paginii. În ea, li se explică oamenilor cum trebuie să procedeze pentru a primi ajutorul social lunar de, atenţie la sume!, 4 euro (pentru famiiile cu un copil), 7,5 euro (pentru familiile cu doi copii), 10 euro (pentru familiile cu trei copii), 12 euro (pentru familiile cu patru copii) şi de 14,5 euro (pentru familiile care au de la cinci copii în sus).
La o aşa viaţă, în care tu trebuie să depui formulare peste formulare, ca să primeşti între 4 şi 14 euro lunar, e de înţeles de ce moartea lui Soleimani fie te lasă rece, fie e un prilej de bucurie că s-a dus un membru marcant al unui regim care îşi ţine cetăţenii în teroare şi în sărăcie.
