Aceasta cred că e întrebarea pe care și-au pus-o mulți microbiști, după cele două semifinale ale Ligii Campionilor din acest an.
După cum am observat din reacțiile majorității prietenilor mei virtuali, nimeni nu și-ar fi dorit așa ceva. Sau aproape nimeni, fiindcă mai am și câțiva filo-germani prin liste.
Doar ei se pare că s-ar fi bucurat să vadă un ultim act al celei mai tari competiții continentale, jucat între Borussia Dortmund și Bayern München, pe marele Wembley.
În mod bizar, mie mi s-ar fi părut ceva cât se poate de normal. Ba chiar o urmare firească a prefacerilor în bine din ultimele sezoane în Bundesliga. Lucru recompensat, dealtfel, de UEFA, cu un loc în plus în Champions League pentru grupările nemțești. Foarte mulți dintre microbiștii români trăiesc din amintirile unui fotbal al „panzerelor”, cu tactică impenetrabilă, fără fantezie și cu jucători-soldați, pe care nu îi poți considera învinși până nu-i vezi în autocar. E inutil să spun că nu mai e cazul demult de așa ceva.
În cazul celor de la Dortmund, e foarte simplu. Au eliminat un Paris Staint Germain care a semănat perfect cu ceea ce se chinuie de ani buni să nu mai fie – o adunătură de vedete, în jurul unei mega-vedete. O gașcă de băieți talentați, parcă ieșiți într-un club din Năvodari-Sud (dezavuez numele Mamaia Nord). Pseudo-antrenați și ghidați de pe margine de un spaniol expansiv – Luis Enrique, care se visează un fel de Guardiola, dar nu e nici măcar Xavi, cel auto-degradat la nivel de măscărici rătăcit pe banca Barcelonei. Cu un Mbappe apatic și cu valiza la ușă, PSG a arătat un fotbal bezmetic și ușor de demontat de roboțeii eficienți și harnici ca niște minioni galbeni de la Borussia.
În cealaltă semifinală, lucrurile au fost mai încinse. După remiza din Bavaria, Bayern a venit pe Bernabeu cu temele mai „bibilite” decât ale unei tocilare nesuferite. Premiantul și șeful de promoție, Harry Kane, n-a fost însă suficient de sprijinit de restul clasei pentru a trece de gașca de derbedei talentați care-și fac veacul toată ziua în curtea școlii pe al cărei frontispiciu scrie Real Madrid – câștigătoare de 14 ori a Cupei Campionilor. Ba chiar a fost evident că dacă nici veteranul clasei – portarul Neuer, nu era în zi bună, golanii iberici ar fi câștigat în ritm de flamenco și castagnete.
„El Volpone” Ancelotti a arătat din nou că mânâncă pe pâine meseria de antrenor, mizând la final pe un fotbalist experimentat și care nu suferă fiindcă e rezervă – Joselu.
Vârful de 34 de ani, născut – atenție – la Stuttgart, și hârșit atât prin Bundesliga cât și în Premiere League, a întors scorul de la 1-0, în minutele 88 și 91, ultima oară din pasa unui cetățean numit Rudiger. Sigur, nu putem omite bâlba de la final a arbitrului polonez, însă nu insist, pentru că eu personal, la fel ca tușierul, am văzut offside la acel gol anulat al nemților.
Revenind la introducere, o finală germană jucată în Anglia nu m-ar fi deranjat deloc. La urma urmei, ca o coincidență, însuși imnul celebru al Champions League este adaptare după creația germanului George Frideric Händel, numită „Zadok the Priest” și compusă special pentru încoronarea Regelui Charles al ll-lea, în 1661, la Westminster Abbey.
Acum, după aproape patru secole, pe tron este Charles al lll-lea, iar Wembley rămâne o catedrală a Sportului Rege.
