Gimnastica ritmică: un hobby sau o pasiune? Interviu cu Irina Deleanu, Președintele Federaţiei Române de Gimnastică Ritmică

0

Și mi-a spus: „Hobby înseamnă să faci gimnastică doar când îți place și esti odihnită, și ai plăcere din asta. Pasiune înseamnă să o faci și când nu ai plăcere, și când nu ai chef, aia înseamnă pasiune, să te dedici unei activități”. Aveam vreo 14 ani când am înțeles ca  fac gimnastică din pasiune.

 

 

Vederea de mai sus este către lacul din fața Clubului Floreasca. Una dintre sălile acestui club găzduiește antrenamentele de gimnastică ritmică. Deși sala nu este dotată cu toate cele necesare pentru antrenamentul specific acestui sport, antrenoarea Maria Gârbă, cea care ani de-a rândul a contribuit la dezvoltarea gimnasticii ritmice din România, își îndrumă sportivele cu un glas îngăduitor: Denisa Mailat, Annalise şi Christina Drăgan. E marți, și nu am trecut încă de ora amiezii, gimnastele însă și-au făcut deja încălzirea și au început să exercite elementele. Cercul, panglica și coarda, sunt aruncate în aer, iar după prinse și mânuite cu o finețe care trezește în tine un soi de admirație unică.

 

 

Am stat de vorbă cu Irina Deleanu, Președintele Federaţiei Române de Gimnastică Ritmică, ca să vedem care este drumul unei gimnaste și cum arată acest sport dincolo de impresiile noastre.

 

Cum ai ajuns la acest sport?

La vremea când m-am născut eu era la moda Nadia Comăneci, toți știam cine este Nadia și toți visam să ajungem ca ea. Eu sunt născută într-o zi cu ea, pe 12 noiembrie. Mama văzând că suntem născute în aceeași zi cu Nadia, s-a gândit la mine pentru gimnastică. În plus, eu eram un copil energic, aproape toată ziua stăteam în cap, cu picioarele pe perete, așa s-au gândit ei să-mi consume energia. Întâmplarea face că am ajuns nu la un grup de gimnastică artistică, ci la unul de gimnastică ritmică. Ceea ce am văzut, mi-a plăcut. Iar antrenoarea, Doina Firica, cea care m-a selecționat, m-a testat și i-a spus mamei că sunt mult mai bună pentru gimnastică ritmică. Mi-a plăcut din primul moment, chiar dacă am dat peste obstacole și peste lucruri mai puțin plăcute, cum ar fi mobilitatea și tot efortul pe care îl făceam ca elementele să-mi iasă bine. 

Chiar dacă mă durea, mie îmi plăcea foarte mult. Mi se părea că pășesc într-un tărâm magic când vedeam panglicile, cercurile, vedeam fetele mai mari. Totdeauna mi-am dorit să ajung ca ele, visăm să ajung Doina Staiculescu – medaliata noastră de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles.

 

Ai participat în cadrul campionatelor europene și mondiale, te-ai întors acasă cu medalii și titluri de campioană. Ții minte bucuria pe care ai trăit-o atunci, sau e ceva care se uită?

La Campionatul Mondial de gimnastică ritmică din 1992⁠, când am câștigat medalia de bronz la coardă eram efectiv în al nouălea cer. A fost așa o bucurie imensă, pentru că am muncit mult pentru medalia aceea. Îmi doream foarte mult o medalie la mondiale. A fost un an greu, la finalul anului a venit campionatul mondial, când am reușit să obțină medalia a fost o imensă bucurie, sigur în urma unor eforturi și sacrificii, și antrenamente de ani de zile.

 

Ai devenit Președinte al Federaţiei Română de Gimnastică Ritmică, atunci când ea a fost reînființată, în 2003, ce înseamnă pentru tine acest post?

Pentru mine gimnastică a fost pasiunea, viața mea. Acolo am simțit că m-am exprimat cel mai bine – în gimnastică, cu obiectele, pe covor, în concursuri, în exercițiile mele. Și iubind foarte mult gimnastică eu nu mi-am dorit să fiu neapărat președinte, eu mi-am dorit să fiu în sală cu copii, să fiu antrenoare. Ideea cu președinția a venit în momentul în care am văzut că ne trebuie un manager bun. Pentru că degeaba facem noi gimnaste pe covor dacă treaba nu e organizată bine. Cumva trebuia să preluăm noi hățurile acestei instituții, să ne organizăm mai bine, pe plan intern și pe plan internațional. 

Este o muncă care nu se desfășoară doar pe covor, este o muncă care se desfășoară pe mai multe paliere: din punct de vedere al manageriat-ului Federației, din punct de vedere al organizării competițiilor internaționale pe teritoriul României (fapt care îți dă o valoare internațională ca federație, ca instituție, ca țară)… și apoi gimnastele pe covor. 

Ideea s-a născut din dorința noastră de a obține rezultate.

 

De ce ai spus DA acestei responsabilități?

A fost o responsabilitate imensă, am și preluat-o la o vârstă fragedă, 27 de ani aveam, și nu prea știam eu cu ce se mănâncă administrația sportivă. Recunosc că am avut lângă mine mentori, oameni speciali, care m-au învățat ce înseamnă administrația sportivă, oameni cu ștate vechi, cu experiență, care au înțeles dorința și entuziasmul meu de a ajuta gimnastică și au zis: Ok, hai că te învățăm cum se face. Am avut momente în care am vrut să renunț, pentru că am avut și eșecuri, am avut și dezamăgiri. Dezamăgiri care veneau din partea sistemului, din partea faptului că nu avem bani să ne organizăm așa cum ne-am dori. Și nu în ultimul rând și a rezultatelor, pentru că lipsa de bani se reflectă în rezultatele sportivelor.

 

Ce te-a făcut să nu renunți? 

Mereu pasiunea, mereu „Dacă plec acum o să se prăbușească, hai să mai ducem generația asta și vedem după aceea, facem și calificarea asta la Jocurile Olimpice și mai vedem”.

 

Ce ai oferit tu sportului și ce ai primit în schimb de la el?

El mi-a oferit mie educație, eu m-am format ca om în sport, și îi mulțumesc sportului pentru ce mi-a dat. Am cunoscut o lume întreagă prin sport, m-am format ca personalitate, ca și caracter. Am învățat ce înseamnă organizare, rigoarea. Am învață ce înseamnă munca, sacrificiul, lucru în echipă. Și am avut și satisfacția rezultatelor pe care le-am obținut. Ce am dat eu? Tot timpul meu. De dimineața până seara fac gimnastică. Dacă nu sunt în sală, sunt la Federație, dacă nu sunt la Federație sunt la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, dacă nu… sunt cumva la o competiție. Tot timpul fac întâlniri cu partenerii de afaceri, cu antreprenori, în încercarea de a le atrage și de a le explica cât de frumos este sportul ăsta și că acești copii merită să fie susținuți. 

 

Care sunt calitățile pe care le dezvoltă gimnastica ritmică?

Atitudinea, eleganța, feminitatea – pentru că gimnastică ritmică este un sport feminin și un sport elegant. O armonie în musculatură, pentru că gimnastele de la ritmică se dezvoltă longilin, fusiform. Ca să poți să practici gimnastică ritmică, ca și calități ai nevoie în primul rând de un tip somatic adecvat, asta înseamnă să ai brațe lungi, subțiri, să fii fusiformă de la natură, să ai flexibilitate, că dacă nu ai flexibilitate, nu poți să faci șpagatul, nu ai deschidere… ea se dezvoltă prin antrenamente dar are limită, dacă vine de la natură este extraordinar, pentru că se realizează amplitudinile acelea extraordinare. Ultima, dar nu cea mai puțin importantă, este coordonarea, pentru că noi lucrăm cu obiectele, coordonarea corp obiect și coordonarea temporală. 

 

Gimnastica ritmică, ca orice alt tip de sport de altfel, necesită disciplină. Cum dezvoltați această latură în copii?

Încercăm să educăm această disciplină dacă ea nu este de acasă. Sigur, în antrenamentele zilnice și în rigoarea sportului pe care îl practicăm, automat cumva disciplina vine de la sine. Ai un program bine stabilit, trebuie sa te trezești la o anumită oră, să faci lucruri exacte. Cel mai important e să-ți placă foarte mult, pentru că dacă nu o iubești, în momentele foarte dificile, cedezi. Am eu o vorbă extremă, și mă contestă multă lume: Trebuie cumva să găsești plăcere în durere. Fiind și eu gimnastă și practicând, mă durea, dar avem plăcerea faptului că realizăm lucrul corect. Dacă reușești să depasesti durerea asta fizica, durerea musculară, durerea de articulatii… Noi îi spunem punctul mort. 

Un moment foarte dificil pe care nu toți sportivii reușesc să-l depășească, majoritatea cedează. Dar sunt unii nebuni au ceva în suflet și în creier și depășesc acest punct. Mărturisesc că și eu, ca gimnastă, am avut un singur moment din acesta: când ești foarte epuizat și ai senzația că dacă mai faci un pas mori, dacă îți găsești puterea să-l depășești, pe urma zbori, este ca o stare nirvana. Așa a fost. 

Gimnastică ritmică este un sport foarte complet. Care ține de foarte multe detalii, pe lângă faptul că trebuie să realizezi performanța cu obiectul, trebuie să pari că totul este o ușurință, să zâmbești, să plutești. 

 

Sportul ăsta solicită multă dedicare din partea celui care îl practică. Bănuiesc că suportul familiei este important. Ce sfat le-ai da părinților unei gimnaste?

Părintii să își ducă copii la gimnastica doar dacă le place – vorbim despre gimnastică de performanță acum. Asta e un alt lucru pe care l-am învață de la antrenoarea mea Maria Gârbu. Ea m-a întrebat dacă pentru mine gimnastică este un hobby sau o pasiune? Și eu i-am spus hobby, pentru că nu știam ce înseamnă cu adevărat. Mi-a spus: Hobby înseamnă să faci gimnastică doar când îți place, și ești odihnită si ai plăcere din asta. Pasiune înseamnă sa faci și când nu ai plăcere și când nu ai chef, și când nu îți vine să faci nimic, aia înseamnă pasiune. Adică te dedici cu pasiune unei activități. Aveam vreo 14 ani când am înțeles ca de fac gimnastică din pasiune.

 

De ce avem nevoie ca să excelăm în acest domeniu?

Gimnastică ritmică ar avea nevoie de o sală, a sală… nu spun mai multe, că ar trebui să fie câte una în fiecare județ. În România nu există săli destinate gimnasticii ritmice. Noi ne antrenăm în săli de jocuri, de baschet, volei. Ne-ar trebui o sală pentru lotul național și mai multe săli în orașe. E o problemă a sportului în general, ca nu suntem singurii duc lipsă de bază materială, de infrastructură.

Realizat de: Laura Muruzuc

Lăsaţi un mesaj

Te rugăm să adaugi un comentariu
Vă rugăm să completaţi numele