Jurnalistul Dan Nicolaie a publicat recent volumul ”Lunile unor ani” la editura Creator-Libris. L-am provocat la un mic ping-pong, cu roluri schimbate, pe omul care a făcut foarte multe interviuri în ultimii 28 de ani.
-Cine este Dan Nicolaie, când nu scrie articole în ziar?
– Ca să mimez, așa cum se face, că sunt un om foarte ocupat, aș putea răspunde cu o întrebare, ”păi când nu scriu eu pentru un ziar, revistă, site?” Cum nu mimez nimic pot spune că sunt un om pasional, cu foarte multe pasiuni (de la fotbal la literatură, de la pescuit la meșteșugărit, colecționar de cuțite, ceasuri, brichete…), capabil să treacă demn peste mari nenorociri și care se împiedică de lucruri mărunte. Dar dincolo de pasiuni, acum, după ani de pandemie și post pandemie, cred că sunt un excelent ”animal” de casă.
-Pentru cine te cunoaște, de ce abia acum cartea?
– Doar cine nu mă cunoaște se poate întreba, altfel, ”ai mei” știu că am considerat mereu că cine putea să mă citească/asculte m-a găsit fie la o șuetă, fie online. În plus consider atât de prețioasă cartea tipărită, încât una cu numele meu pe ea îmi pare un soi de trufie. Altfel , gândul scrisului mă bântuie din liceu, vinovat este profesorul de literatură, Tudor Cristea. (nu mai este printre noi) și am tot scris prin caiete, agende și alte locuri mai puțin palpabile. Am ajuns destul de tânăr jurnalist și am început să tot scriu, altceva decât literatură, dar exercițiul zilnic a fost și plăcut și folositor.
-Ce sunt ”Lunile unor ani”? Întreb mai mult pentru cei care abia acum te descoperă.
– Un soi de carte de vizită, ceva mai mare. O șansă să afli ceva despre mine, dar mai ales despre tine. Am un pariu cu cititorii, dacă parcurgera cărții nu le smulge cel puțin un zâmbet și o lacrimă sunt dispus să le restitui bani dați pe carte, chiar și în cazul în care au primit-o cadou. Nu cred că e cazul, oamenii încă mai au sensibilitate.
-Cât de greu este, dacă este, să intri în această lume?
-În lumea mea e foarte ușor, sunt cel mai deschis om aparent închis. În lumea literară cred că e imposibil, cel puțin cu felul meu de a fi. Când am de parcurs un drum știu clar, dacă vreau să ajung repede, merg singur, dacă vreau să mă simt bine merg însoțit. La cititori vreau să ajung repede.
-Există un mesaj pe care trebuie să-l descopere cititorul?
– Nenumărate. Din fericire (știu, sunt și cazuri când spui din păcate) ”nimeni nu e singur pe pământ”, iar asta e foarte important pentru modul în care ne organizăm propria viață. Niciodată nu trebuie să faci pe cineva să se simtă singur în prezența ta. Dacă nu-i poți oferi puțină bunătate, un zâmbet, un sprijin, măcar ajută-l să plece de lângă tine. Sfaturi nu dau niciodată, dar nu mă pot abține de la mesaje. Am pretenția că nimic din ceea ce scriu nu este ceea ce pare la prima vedere/lectură. Fiecare descoperă fix ceea ce e deja în el când citește.
-Ce urmează după?
-Primul răspuns care mi-a venit: moartea, e singura inevitabilă. Dar cum nu mă grăbesc și înțeleg și sensul întrebării, dacă nu am spus, repet: un volum de poezie, încă negociez cu propria fiică să îmi ofere câteva ilustrații. Sunt un negociator catastrofal, în ciuda faptului că mai mereu am obținut ceea ce mi-am dorit. După aceea va veni și un volum de povestiri din tragi-comica lume a satului, din ani 80-90. După care trebuie să ne ramintim că atunci când omul face planuri, Dumnezeu râde.
