Mihai Vacariu, profesor de jurnalism și director al proiectului Timpul, a locuit 7 ani ani în Australia. A fost asistentul de comunicare al primarului capitalei Australia de Sud și a contribuit la câștigarea alegerilor de către acesta.
A urmat cursuri de master la University of South Australia, unde a și predat ulterior, cu perspectiva de a primi un post de titular în cadrul instituției de învățământ superior. Dar, în ciuda acestor succese, Mihai Vacariu a decis să se înntoarcă în România.
Într-un interviu acordat PRESShub, Mihai Vacariu a explicat de ce a decis să se întoarcă acasă, deși putea avea o viață liniștită în Australia s-a întors apoi acasă. Ca jurnalist, profesor și specialist în comunicare politcă, a făcut și o radigrafie a educație și a presei din România, cu defectele și mai ales cu ceea ce s-ar putea face pentru a le ridica valoarea
Cele mai importante declarații ale lui Mihai Vacariu
Mi s-a părut groaznic: să știi ce vei face în fiecare zi pentru ani de zile! Aici în România nici nu știu ce voi face mâine – și nu glumesc!
Românii care ajung în Australia intră și ei în malaxorul ăsta, ca să zic așa: doresc o casă mare, o mașină mare și fac credite pe zeci de ani pentru a le avea.
Arta și literatura au fost cele care m-au salvat în acea perioadă, așa cum mă salvează și acum, fie că a fost vorba de cărțile lui Dostoievski, de muzica lui Bach, de picturile lui van Gogh, contemplate în albume…
Nu am avut multe constrângeri, nu am fost obligat să lucrez în domenii care nu mi-au plăcut și asta pentru că am înțeles că pot trăi foarte frumos, adică așa cum vreau eu, și fără mulți bani.
România nu va putea fi cu adevărat competitivă pe plan internațional până când nu vom avea o masă critică de copii care să fie bine educați.
În Australia se investea foarte mult în educație și existau standarde naționale la care se raportau toate școlile și se făceau analize și se căutau în permanență soluții pentru ca lucrurile să se îmbunătățească și așa mai departe.
PRESShub: Aveți dublă cetățenie, română și australiană. În Australia, ați câștigat alegerile cu primarul capitalei Australiei de Sud, Michael Harbison, de două ori, fiind asistentul de comunicare al acestuia. Totuși, în urmă cu 14 ani ați hotărât să vă întoarceți în România, deși aveați perspectiva unei cariere interesante în Australia. De ce v-ați întors?
Mihai Vacariu: Răspunsul scurt: mă plictiseam în Australia – prea era departe de tot, de muzeele europene, de orchestrele mari, de Europa în general și de mulții mei prieteni din România și nu numai. Începusem să și predau la University of South Australia și mi se promisese chiar și post la universitate.
Dar, am decis să mă întorc în țară pentru că pur și simplu mi s-a părut că viața în România este mai interesantă și mai dinamică. Confortul material nu a fost și nu este o prioritate a mea. Intrasem într-o anumită rutină și mi-am dat seama că aș fi putut să îmi prezic viața, pentru fiecare zi, pentru următorii cinci ani. Mi s-a părut groaznic: să știi ce vei face în fiecare zi pentru ani de zile! Aici în România nici nu știu ce voi face mâine – și nu glumesc!
Referindu-vă la viața din Australia, făceați observația că exista un grad foarte mare de consumerism în societate. Ce anume vă displăcea la acest consumerism? Românii, la rândul lor, nu sunt la fel de consumeriști ca australienii?
Acolo există un anumit standard de viață: majoritatea australienilor au un salariu destul de bun, au casă, mașină și își setează întreaga viață în jurul acestui standard. Românii care ajung în Australia intră și ei în malaxorul ăsta, ca să zic așa: doresc o casă mare, o mașină mare și fac credite pe zeci de ani pentru a le avea. Și, evident, devin un fel de sclavi ai sistemului pentru că trebuie să plătească ratele mari la bănci.
Ei bine, eu nu am dorit să intru în acest sistem; nu l-am acceptat: am dorit să îmi păstrez libertatea, sau, mă rog, ceea ce înțeleg eu că este libertatea, măcar în privința asta.
În 1984, în plin comunism, ați descoperit opera lui Andrei Tarkovski. Ulterior, ați scris o carte, „Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei”, și ați susținut mai multe conferințe despre opera regizorului rus. De ce afirmați că această operă v-a schimbat viața? Era această afirmație relaționată, cu precădere, la viața în dictatura comunistă?
În acel context, da. Însă, așa cum spun și în carte, mă refer la artă în general, la literatură, la muzica clasică, și nu doar la filmele lui Tarkovski.
Arta și literatura au fost cele care m-au salvat în acea perioadă, așa cum mă salvează și acum, fie că a fost vorba de cărțile lui Dostoievski, de muzica lui Bach, de picturile lui van Gogh, contemplate în albume…
Acestea pot deveni instrumente cu care poți să îți construiești propriul tău univers unde poți chiar să trăiești viața aia vie de care vorbeam adineaori. Orice altceva, dincolo de acest univers, este important, uneori fundamental, dar este, pentru mine, un bonus.
Ați hotărât în raport cu viața să nu pierdeți „prea multe minute”, să încercați să trăiți ,,viața aia vie” de care pomenește Dostoievski, după ce fratele dumneavoastră geamăn a stat câteva săptămâni în comă, în urma unui accident. Ce presupune pentru dumneavoastră a trăi viața vie, ce faceți concret în acest scop? Cât de mult reușiți să împliniți cu fiecare zi care trece dezideratul formulat cu 20 de ani în urmă?
Chestia cu trăitul fiecărui minut apare în romanul „Idiotul”, unde Dostoievski chiar descrie experiența sa proprie, când a fost condamnat la moarte și dus în piața publică pentru a fi executat. Unul dintre personaje întreabă apoi dacă eroul și-a trăit viața din plin și nu a mai pierdut nici un minut.
Răspunsul la întrebare ar fi cam același pe care îl adopt și eu parafrazându-l: oho, am pierdut multe minute.
Aș putea, totuși, să zic că am avut o viață extrem de dinamică, că nu m-am plictisit aproape deloc, că am făcut, în genere, cam ceea ce mi-a plăcut.
Nu am avut multe constrângeri, nu am fost obligat să lucrez în domenii care nu mi-au plăcut și asta pentru că am înțeles că pot trăi foarte frumos, adică așa cum vreau eu, și fără mulți bani.
Totul ține de așteptările pe care ți le setezi și de modul în care îți organizezi viața. Am preferat să am mai puțini bani, să am mai puțină faimă, dar să citesc mai mult, să călătoresc mai mult și să am prieteni mai mulți. A fost modul meu de a alege să-mi trăiesc viața și nu cred că aș schimba ceva. Nu am nici un fel de regrete.
Făcând o radiografie a societății românești contemporane, identificați degradarea sistemului românesc de educație ca fiind principala ei problemă. Ați studiat la universități ca Oxford și Sorbona. Ați fost profesor în Australia. Aveți peste 15 ani de experiență de predare în mediul universitar din România. Ce anume nu funcționează în sistemul românesc de educație? Ce schimbări credeți că trebuie implementate?
Aici ar fi prea multe de spus. Sistemul nostru suferă la multe capitole, dar cel mai important este slaba finanțare. Fără o finanțare cât de cât serioasă, nu se poate obține performanță. Avem câteva licee relativ bune în fiecare oraș mare al țării, iar în rest se pare că avem un dezastru generalizat.
Bănuiesc că undeva spre 40% din copiii României învață în mediul rural. Vă dați seama ce este acolo, dacă liceele din orașele mari au probleme serioase?
România nu va putea fi cu adevărat competitivă pe plan internațional până când nu vom avea o masă critică de copii care să fie bine educați.
Rămâne de stabilit care este acea masă critică, dar deocamdată suntem departe de orice standard. Și mai este ceva: noi îi pierdem pe copii, cred eu, încă din școala primară, atunci când educația este fundamentală pentru viitorul copilului. Noi pierdem acel moment și nu prea se mai poate face mare lucru după aceea.
În Australia, aș zice, peste 85% dintre copii aveau o educație cel puțin la fel de bună precum a avut fiica mea. Zic și eu o cifră, dar ideea e că majoritatea copiilor de acolo aveau o educație bună, spre deosebire de România unde majoritatea copiilor nu au o educație suficient de bună, ca să folosesc un eufemism.
În Australia se investea foarte mult în educație și existau standarde naționale la care se raportau toate școlile și se făceau analize și se căutau în permanență soluții pentru ca lucrurile să se îmbunătățească și așa mai departe.
În cei 15 ani de predare în România, ați luat contact cu mai multe serii de studenți de la diverse facultăți private și de stat. Deși criticați starea sistemului românesc actual, paradoxal, afirmați că studenții sunt din ce în ce mai buni. Cum se explică creșterea nivelului de pregătire a studenților de la an la an?
Mi-a dat această explicație cineva – îmi spunea că prin anii 2000 a reușit să se formeze o clasă de mijloc în România. Acea clasă de mijloc a început să aibă posibilități, în general financiare, și oamenii au început să se ocupe mai intens de educația copiilor lor.
Acei copii au ajuns de câțiva ani la facultate și se vede un salt în pregătirea lor. Este o posibilă explicație.
Nivelul studenților este din ce în ce mai bun, dar cred că era și încă este loc de o creștere foarte mare. Probabil părinții și-au dat seama că într-o societate din ce în ce mai competitivă, educația poate face diferența.
Cum valorificați în mod practic experiența studiului din străinătate în activitatea didactică din România?
Am învățat multe la multiplele facultăți la care am studiat. Însă, poate cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost acela că tu ca pedagog trebuie să faci cursul cât se poate de atractiv pentru student.
Mi-am dat seama că ce spuneau vechii greci, și mulți alții după ei, despre educație este cât se poate necesar: „Educația este ceea ce rămâne după ce uiți tot ceea ce ai învățat”.
Am înțeles că după ce studenții mei termină facultatea trebuie să rămână cu ceva din ceea ce le-am predat, ceva care să îi ajute în profesia lor, dar și în viață. Și asta încerc să fac la cursurile mele, în măsura posibilităților mele.
În afară de faptul că încerc să fiu la zi cu ultimele tehnici și cunoștințe în domeniu, le prezint studenților multe dintre experiențele mele din diverse proiecte, mai vechi sau actuale. Și mai este ceva, le spun și povești care aparent nu au legătură evidentă cu domeniul comunicării, dar, de fapt, îi ajută pe ei foarte mult să înțeleagă ceea ce vreau eu să le transmit.
Încerc în permanență să le dezvolt și alte capacități, co-laterale, de care vor avea nevoie când vor ieși de pe băncile școlii.
Ca profesor la o facultate de jurnalism, având expertiză în strategii de comunicare, cum apreciați calitatea jurnalismului românesc prin comparație cu jurnalismul din Australia?
Problema e ca în România nu prea mai există publicații independente. Cu foarte mici excepții, mai toate sunt afiliate cumva politic sau pe interese.
Și avem marea problemă cu nivelul de educație al publicului nostru. În momentul în care un public numeros se uită la tot felul de canale media dubioase, cu conținut manipulativ grosolan, dar și cu emisiuni de foarte slabă calitate, atunci nu mai este doar vina televiziunilor. Avem mass-media în acord cu publicul pe care îl avem.
Și, în consecință, avem și valorile pe care le avem și în jurul cărora gravităm – în toate domeniile. Vom putea să evoluăm ca nație atunci când vom ști exact ce valori să adoptăm. Și vom ști ce valori adoptăm când noi vom fi suficienți de educați pentru a adopta aceste valori.
Iar mass-media, de voie, de nevoie, va trebui să se adapteze la rândul ei. La noi, ca politician, dar și ca jurnalist, încă mai poți apărea în public și să spui că se pot dubla peste noapte pensiile, de exemplu. Încă ține treaba asta la un anumit public. În Australia așa ceva era imposibil – te discreditai instantaneu dacă făceai așa ceva.
Sunteți directorul portalului Timpul. Menționați într-un interviu că atunci când ați preluat managementul revistei, Timpul nu mai apărea în format tipărit și nici online-ul nu mai funcționa. Cum se situează aceasta revistă astăzi în presa de cultura românească și cum rezista Timpul din punct de vedere financiar?
Se împlinesc aproape doi ani de când scoatem Revista Timpul și aici în România, dar și în Republica Moldova. În ambele comunități avem echipe extraordinare: la Iași și București îi avem pe Bogdan Crețu (redactor-șef) și Ovidiu Șimonca (director executiv proiect) cu o numeroasă echipă de voluntari, în general studenți la Litere, dar și sprijiniți logistic de Editura Revistei Timpul, sub coordonarea Adrianei Nazarciuc și avem și obținem uneori sprijin financiar fie de la Ministerul Culturii (am obținut anul trecut o mică finanțare) fie de la diverse companii și aș menționa firma Moldmetal (ne ajută în fiecare an cu finanțarea tiparului) și firma Solaron care ne ajută și financiar și logistic.
În rest, e destul de greu cu finanțele – totul se bazează pe voluntariat și sper doar că vom mai avea cu toții entuziasmul de care este nevoie pentru un asemenea demers. Consider că ambele reviste sunt foarte bune, s-au maturizat rapid și cred că suntem printre puținele reviste care încă apar și pe online și tipărite, dar și sunt distribuite în rețele naționale.
De Revista Timpul de la Chișinău se ocupă excelent scriitorul Dumitru Crudu (redactor-șef) și poeta Maria Ivanov (director) și cu echipa lor.
În Moldova nu prea mai apar reviste tipărite (costurile sunt mai mari) și suntem printre foarte puținele reviste care apar lunar, dacă nu chiar singura datorită unor finanțări de la Departamentul pentru românii din Republica Moldova și a firmei Starnet din Republica Moldova. Încercăm să ținem steagul sus, atât cât mai putem. Aș spune că Revista Timpul a ajuns să însemne mult pentru comunitatea de acolo.
Timpul apare atât online cât și în format tipărit, în România, dar și în Republica Moldova. De ce nu ați renunțat la formatul tipărit? Care este impactul publicației în Republica Moldova?
Când ați mirosit ultima dată un ziar tipărit? Poate pare paradoxal, dar oamenii încă citesc ziare tipărite. Așa cum le place să citească și cărți tipărite. A fost un boom acum ceva ani cu ebook-urile, dar nu s-a menținut. Studiile arată că se citește mai ușor pe hârtie tipărită, comparativ cu digitalul.
Este un sentiment frumos, cel puțin, să ții un ziar în mână, mai ales când știi că la acest ziar a scris Eminescu!
A fost interesant că în ambele țări am început să avem colaboratori de prim rang abia după ce am început să scoatem revista tipărită. Nu știu motivul, dar peste ani și ani ce va rămâne vor fi revistele din arhivele din biblioteci. Nu aș paria pe varianta online.
Pe lângă activitatea didactică și publicistică, vă implicați și în proiecte sociale. Împreună cu un prieten englez ajutați mai multe familii din satele din județul Brașov și finanțați un after-school la o școală dintr-o comună săracă la care învață zece copii. Cum ați ajuns să vă implicați în proiecte de acest fel și ce învățați în mod concret din acest tip de implicare socială?
Păi, trebuie să faci ceva pentru societate, să dai înapoi ceva societății. Aș zice că este o datorie a noastră a tuturor. Poate că o fac pentru confortul meu psihologic, pentru a mă simți eu bine – nu știu. Dar simt că trebuie să o fac. Și încerc să ajut acolo unde pot: cu Revista Timpul și în România și în Moldova, cu after-school-ul (am făcut până acum în două localități și vom continua), cu familiile de care avem grijă de ceva ani, cu studenții pe care încerc să îi îndrum în afara orele de școală și altele.
Ce învăț din acest gen de implicare? Cât de mult contează pentru majoritatea acestor oameni chiar și un mic ajutor și ce mare diferență poate să facă acest ajutor – precum ajutorul dat unei fete extrem de nevoiașe de clasa a 7a dintr-un sat din județul Brașov și care acum termină școala la unul dintre cele mai bune licee din județ și va da examen la Facultatea de Drept.
Cine este Mihai Vacariu
Mihai Vacariu este cadru didactic la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Absolvent al programului masteral de Communications Management în cadrul University of South Australia, a obținut în România titlul de doctor în științele comunicării cu lucrarea „Cenzura și receptarea operei lui F.M. Dostoievski în literatura română în perioada comunistă”.
A locuit timp de 7 ani în Australia și a beneficiat de burse la universități prestigioase precum Universitatea din Oxford și Sorbona. În ultimii ani, Mihai Vacariu a inițiat și a participat la numeroase dezbateri pe teme culturale în spațiul public.
Este autor al volumului Îndrăgostit de Tarkovski, apărut în 2013 la editura Adenium din Iași, co-autor al romanului ,,Viața lui G.”, roman în mare parte autobiografic, și co-autor și editor al unor cărți și volume în domeniul filosofiei și științelor cogniției.
Este director general al proiectului Timpul, proiect în cadrul căruia sunt editate revistele Timpul din România și din Republica Moldova, și coordonatorul portalului Timpul, care include alte reviste aparținând unor comunități diverse: licee, universități, comunități din România, Republica Moldova și diaspora.
Ca practician în domeniul relațiilor publice, are o experiență îndelungată în realizarea și implementarea de strategii de comunicare, în organizarea de evenimente, în managementul campaniilor electorale în țară și străinătate.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
