E luna mai 1952. Julius Márton, zidar și dulgher, rupe o bucată de hârtie dintr-un sac de ciment și cu creionul de dulgher scrie un bilet pe care-l ascunde într-o cutie de chibrituri în zidul Cazinoului la care lucrează. Este deținut politic, condamnat mai întâi la nouă, apoi la trei ani de pedeapsă, pentru trecerea frauduloasă a graniței.
Nu știe când va scăpa și va putea să se întoarcă acasă, la Cisnădie, nici dacă va scăpa cu viață. Biletul lui, cuibărit în ziduri, va rămâne un semn că a trecut pe aici. Că în primăvara când împlinește 50 de ani, este încă în viață.
70 de ani mai târziu, lucrările de renovare a Cazinoului scot la iveală biletul lui Julius. Primarul Constanței face public mesajul care emoționează pe toată lumea. Îi scria unui cititor necunoscut, ne scria nouă, cu o căldură și o demnitate impresionante.
„Iubite prieten ce vei găsi aceste rânduri, Dumnezeu să te binecuvânteze.
„Sunt aici ca deținut politic din 1951, 16 VII, până [acum – n.r.] 1952, V (mai – n.r.), fiind zidar și dulgher la muncă.
Am fost condamnat la 3 ani și de la 10 a I-a (ianuarie – n.r.) 1949 viața mea este în mâinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curând. Dar Dumnezeu este milostiv.
Cu salutări, Marton Julius, domiciliat la Heltau-Cisnădie, lângă Hermannstadt-Sibiu.”
Acesta este conținutul biletului lăsat în peretele Cazinoului din Constanța.
I-a trebuit mult curaj să scrie aceste rânduri, să le ascundă în cutia de chibrituri, în ziduri, deținuții fiind supravegheați permanent pe șantier.
Dar a avut luciditatea și speranța de care este nevoie pentru un astfel de gest.
A avut încredere în cei care-l vor găsi că vor fi dintr-o lume mai bună, prieteni binecuvântați.
Cine este omul care a făcut asta? De ce un zidar„apolitic” a ajuns condamnat politic la muncă forțată departe de casă?
„Iulius Marton absolvise două clase de liceu și avea serviciul militar satisfăcut. Era «apolitic» și totuși se afla în lagăr, după ce, din arestul Securității și al Tribunalului din Sibiu fusese trimis direct la Poarta Albă și nu către un penitenciar de execuție: fusese condamnat la o pedeapsă corecțională și, mai ales, avea calificare de zidar, iar capacitatea lui de muncă nu trebuia irosită într-o celulă, ci pusă în slujba regimului, ca rob al lui.
Zidarul sas din Cisnădie a fost arestat, cum spune el, în 10 ianuarie 1949, dar în actele Securității apare că privarea sa de libertate a început pe 24 ale lunii februarie”, scrie Marius Oprea, istoric, fost președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Julius Márton s-a născut la 7 mai 1902, în Unirea (în germană Walldorf, în maghiară Aldorf, Bistrița-Năsăud), a fost căsătorit cu Hermine, născută König, din Heltau, tată a șase copii, unul dintre ei mort la vârsta de un an.
Motivul condamnării sale la închisoare, conform istoricului Marius Oprea, care a consultat fișa matricolă penală a condamnatului, ar fi trecerea frauduloasă a frontierei.
„Se întorsese, în sfârșit, acasă – cum, numai el și poate copiii lui știu – din Germania (era trecut de 40 de ani și puțin probabil să fi fost înrolat în unitățile germane). Poate că, fiind zidar calificat, a fost concentrat la muncă în Reich în timpul războiului, ca mulți alți compatrioți din România și la finele lui ajunsese în prizonierat.
Netrecând prin formalitățile de repatriere, ci intrând pur și simplu în țară, măcinat de dorul pentru copii și soție, a fost socotit, în paranoia Securității, mai întâi posibil spion și a primit acea pedeapsă mare, de nouă ani, încadrare care a fost ulterior înlocuită, din cauza inconsistenței probelor.
Nu e un caz singular. Sunt mii de prizonieri, sași și șvabi din Transilvania și Banat, fie plecați la muncă, fie înrolați în armata germană, care au trecut prin lunga odisee a întoarcerii acasă din «lagărele de triere» aliate din Occident, sfârșind în același chip – fie condamnați pentru «trecerea frauduloasă» a graniței la întoarcerea în țară, fie trimiși direct la muncă forțată, în URSS”, explică Marius Oprea.
Am pornit spre Cisnădie în speranța că pot afla mai multe despre cine a fost IJulius Márton. Din fișa matricolă penală, publicată de IICCMER, știm deja că a locuit pe strada Stupului la numărul 15.
Strada Stupului arată acum la fel ca lumea noastră: un haos de arhitectură nouă, cu case înstărite și, din loc în loc, câte una veche, parțial ruinată, locuită de bătrânii locului sau părăsită. Maria stă la una din primele case de pe stradă și când întreb de familia Márton, se arată dornică să mă ajute. Da, și-i amintește. Dar nu stăteau unde e acum numărul 15 – că s-a schimbat numerotarea, ci în casa de mai sus, cea cu liliac la poartă.
Aveau o fată blondă, foarte drăguță, asistentă medicală. Dar cel mai bine trebuie să știe despre ei, Olga, vecină de casă cu ai lui Marton.
Pe Olga Borzan o găsesc în curtea casei, la soare. Acolo s-a născut, în casa de pe strada Stupului, în 1949. Și-i amintește foarte bine, deși era o copilă. Mai ales că Iulius, vecinul zidar, i-a construit cu mâinile lui cămăruța unde stă acum.
După aceea au făcut casa mare, cu etaj, de la drum. Dar camera micuță, în fața căreia stă Olga, pe bancă la soare, a fost zidită de Iulius Márton prin anii ’60 (Olga crede că în ’66), din cărămizile grajdului.
„Când s-a făcut colectivul, ne-au luat vaca și atunci ai mei au zis, hai să facem o cameră din grajd, că nu mai avem ce face cu el. Eram 13 frați și orice cămăruță ne era de folos. Acum stau eu în ea. Vecinul Iulius era foarte harnic și săritor, ne-a făcut camera asta fără bani.
Așa făcea, ajuta pe toată lumea fără bani. Oriunde era chemat se ducea și lucra, dar nu lua plată. Așa erau sașii, foarte harnici și săritori.
El ne învăța când eram copii să ne jucăm, să ne batem cu bulgări. Venea și ne arăta cum să facem bulgării și cum să nimerim cu ei. Eram o copilă, dar îl țin bine minte. Era înalt, avea ochii deschiși la culoare și nu era gras.
Cu fetele Márton eram prietene, ne povesteam, ne jucam.”
Nu știe nimic despre vreo deportare sau condamnare a lui Julius, vecinul. „Nouă, copiiilor, nu ne spuneau, poate că părinții mei știau, dar pe noi ne fereau de lucrurile astea”.
Olga ezită, dar spune totuși ce „lumea oricum va cleveti”, că Julius și Hermine au avut o fată, pe Irene, „cam bolnavă”.
„Nu făcea rău la nimeni, era ca un copil mare. Toată ziua se plimba și croșeta. Croșeta fețe de masă, perdele, de toate. Mergea și noaptea, și croșeta la becul lunii. Hermine îi mai vindea din dantele pe la colegele de la fabrică. Dar Irene a sfârșit rău. A fost ucisă de niște nemernici.”
Cum arăta cu adevărat Julius Márton, putem să deducem tot din fișa penală: „Avea un metru și șaizeci și nouă, fruntea lată, nasul normal, gura mică, bărbie ovală, păr șaten și ochi albaștri”.
Iar singura lui „avere” era casa micuță de pe strada Stupului, cu liliac la poartă. Și cele două mâini cu care lucra „fără plată” pentru oricine îl chema în ajutor. Avea două clase de liceu absolvite.
„După anul în care s-a născut, deducem că a făcut școală înainte de Unire și atunci a învățat doar germana și maghiara, așa se explică faptul că a scris biletul în germană. O germană corectă și asta este de apreciat pentru un zidar. Probabil că limba română o învățase ca adult, dar nu prea știa să scrie românește”, este de părere Gerhild Rudolf, de la Casa Teutsch din Sibiu.
Primăria orașului nu deține date despre familia Márton, mi se spune că arhiva orașului a fost arsă la Revoluție. La Biserica Evanghelică, însă, găsim fișa familială ținută în evidențele bisericești.
Preotul László-Zoran Kézdi din Cisnădie ne citește pagina pe care se desfășoară nașterile, decesele, căsătoriile și câteva evenimente din viața familiei Márton. Deși nu s-a născut în Cisnădie, ci la Walldorf, în Bistrița, pentru că enoriașilor din Cisnădie li se întocmea o fișă bisericească la stabilirea în oraș, i s-a întocmit și familiei Márton.
Așadar, Julius Márton s-a născut la 7 mai 1902, în Walldorf-Bistrița, și a murit la 3 octombrie 1971. S-a căsătorit la 25 de ani cu Hermine König, născută în 1908 și decedată în 1989.
Au avut șase copii: Hermine, Iulius, Hilda, Irene, Gerhart și Erica. Gerhart a murit la un an de la naștere. Copiii săi au emigrat în Germania, ultima fiică a decedat în 2021.
Când a fost arestat avea acasă cinci copii.
„Deși în registrele noastre se consemnau evenimentele din familie, la Iulius Márton nu este trecută decât eliberarea unei adeverințe în 1932, nu apare nici vreo deportare sau eliberare”, spune preotul.
„Caracterul inuman al regimului comunist, care a construit o vinovăție politică din această dorință naturală de a se întoarce acasă, este evident! Este evident justificat faptul că statul român îi despăgubește în prezent pe urmașii deținuților politici, cel puțin material – anii de copilărie distruși, suferința părinților nu mai pot fi schimbați”.
Thomas Șindilariu, istoric
În arhiva Casei Teutsch din Sibiu, numele lui Márton nu este pe lista deportaților din Cisnădie: „Probabil că a fost prizonier de război în lagărele din Germania, de unde o fi încercat să vină acasă și a fost prins”, crede și dr. Gerhild Rudolf, referent cultural la Casa Teutsch.
În schimb, pe listele deportărilor, apare Hermine Márton, fiica cea mare a lui Julius Márton, trimisă în lagărele de muncă forțată în URSS în 13 ianuarie 1945 și repatriată în 1946, „probabil din motive de boală”.
Este bine că au putut trece peste toate astea și au mers mai departe
În cimitirul din Cisnădie, printre pini se strecoară un vânt călduț, de primăvară. La mormântul lui Iulius Márton nu sunt semne că ar fi trecut de curând cineva. Pietrele șterse de vreme consemnează cuminți morții din familie rămași în pământul Cisnădiei. Iulius este primul, urmat de Hermine, Gerhart, Irene…
„Am cunoscut-o pe soția sa, Hermine, am prins-o în viață. Era o femeie foarte cumsecade, am fost la ei în casă”, ne mărturisește Edmund Márton din Germania, nepot al lui Iulius.
Bunicul lui a fost fratele lui Iulius. Nu-și amintește să fi aflat vreodată de ce a fost condamnat unchiul Iulius și nici dacă a fost în lagărele de muncă.
Trăiește de 30 de ani în Germania, a fost la moartea fiului lui Julius, ca și a mătușii Hermine, de altfel. Vine rar în Cisnădie, iar amintirile se șterg o dată cu anii.
A văzut biletul unchiului său și i s-a părut impresionant ce i s-a întâmplat și modul în care mesajul a ajuns la noi.
„Nu știm multe din ce au trăit bunicii și părinții noștri. Poate nu ne spuneau ca să nu ne expună, sau să nu avem resentimente. Oricum, este bine că au putut trece peste toate astea și au mers mai departe”, îmi spune Edmund, la telefon, în dimineața în care mă îndrept spre Cisnădie.
În urmă cu trei ani a mai fost găsit un mesaj la Cazinoul din Constanța, refăcut în anii ’50 cu deținuți politici.
Biletul era al unui grup de 15 deținuți din lagărul de la Poarta Albă, care au fost trimiși să muncească la restaurarea Cazinoului. Scrisoarea, care pare datată 31 decembrie 1951, a fost zidită în rama unei ferestre, îi consemna pe arhitectul și lucrătorii în stucaturi, cu toții deținuți. Juliu Márton apare și el, ultimul, trecut pe această listă a deținuților care au muncit la Cazinou.
Sașii din Cisnădie în anii prigoanei comuniste
Printre cisnădienii care au fost duși la munca forțată a fost și Gustav Gündisch, o personalitate a culturii transilvănene.
A fost arhivist, istoric, editor de documente. A studiat istorie și geografie la Universitatea din București (1926-1927) fiind primul student în istorie de origine săsească), istorie și teologie la Berlin (1928-1929) și istorie, științele auxiliare ale istoriei și arhivistică la Institutul pentru cercetări istorice austriece (Institut für Österreichische Geschichtsforschung) din Viena (1929-1932), unde a obținut și titlul de doctor în filosofie în 1932.
După serviciul militar făcut la Alba Iulia și la Cluj, a fost angajat custode-adjunct la Muzeul Brukenthal din Sibiu, fiind numit apoi director al Arhivei orașului Sibiu și a Națiunii Săsești din Sibiu. A fost redactor al revistei „Deutsche Forschung im Südosten”.
A fost înrolat în armata română în timpul celui de al II-lea Război mondial. După naționalizarea arhivei a devenit consilier cultural la Consistoriul Superior a Bisericii Evanghelice C.A. din România.
În 1950 a fost condamnat la muncă silnică la Canalul Dunărea-Marea Neagră (sectorul Poarta Albă-Midia, Năvodari) datorită unei critici aspre a manualului comunist „Istoria Romînei“, redactat de Mihail Roller. Rămâne acolo timp de un an. A editat patru din cele șapte volume ale colecției de documente medievale privind istoria germanilor din Transilvania.
A publicat 7 cărți și 225 studii privind istoria politică, culturală, a artei, social-economică și religioasă a Transilvaniei, în special a sașilor ardeleni în evul mediu și în epoca premodernă. A tradus din română în germană 6 cărți, dintre care două semnate de David Prodan.
După decesul soției a emigrat în 1982 în Germania, stabilindu-se la Palatul Horneck din Gundelsheim unde moare în 1996. Însă, pentru că dorința sa a fost să se odihnescă în pământul natal, va fi adus și înhumat la Cisnădie.
În anul 1997, Liceul Teoretic din Cisnădie a primit numele „Gustav Gündisch”, în prezența Ministrului Educației.
Un orășel de la marginea Europei
Cisnădia are o istorie veche, cel mai probabil din secolul al XII-lea. Localitatea a fost fondată de către coloniști de etnie germană, chemați de regalitatea maghiară pentru a apăra granițele regatului împotriva atacurilor migratorilor. Istoricii presupun că pe teritoriul actual al localității Cisnădie a fost fondată, în 1150, localitatea Ruetel, care a fost distrusă, un secol mai târziu, de năvălirea mongolilor.
Prima mențiune documentară despre o așezare pe locul actual al orașului datează din 1204. Localitatea Heltau a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1323. Încă de prin 1250 a fost construită Biserica fortificată din Cisnădie, în stil romanic. În acest moment biserica se restaurează din fonduri europene, iar în 5 august este programată redeschiderea și resfințirea ei festivă.
La Biserica Evanghelică din Cisnădie, acum câțiva a ni s-a desfășurat un proiect de restaurare a unui fond de carte foarte important, poate cel mai vechi și mai valoros prin faptul că s-a păstrat „in situ”, adică acolo unde a fost folosit sute de ani. Cărțile s-au dovedit un tezaur pentru istoria culturală și teologică a Transilvaniei.
Au fost restaurate și redate bisericii 12 manuscrise, patru incunabule și șapte tipărituri din secolele XIV-XVI –, se dovedește cea mai veche bibliotecă parohială sătească păstrată acolo unde a fost folosită dintotdeauna.
Volumele conțin cântece religioase, sfaturi privind superstițiile și năravurile proaste, precum și dicționare latin-germane.
„Este important să vedem că deși la hotarele Europei, noi am fost dintotdeauna europeni. Studiam în Europa și eram interesați de ideile care circulau în Occident, mergeam să cumpărăm, să facem rost de cărți, chiar dacă pe atunci poate costau o avere”, spune preotul paroh al Bisericii Evanghelice din Cisnădie.
Ultima mare încercare a Cisnădiei
În Al doilea Război Mondial, au fost chemați sub arme circa 500 de locuitori din Cisnădie. Din aceștia 143 au căzut pe câmpul de luptă. În 1944 armata sovietică a organizat în Cisnădie un lagăr pentru prizonieri.
În 1945, 870 bărbați și femei de origine germană din Cisnădie au fost deportați la muncă forțată în Uniunea Sovietică, din care 35 au murit. Majoritatea celor care au supraviețuit s-au întors în 1949 la Cisnădie, ceilalți au fost duși în Germania. Recensământul din 1941 a relevat că localitatea Cisnădie avea 5.385 locuitori, din care 3.691 de origine etnică germană.
În anii 1950 a început exodul sașilor transilvăneni către Republica Federală Germania, mai ales pe motiv de reunificare a familiilor în care bărbații au fost deportați după al doilea război mondial. După 1989 ritmul emigrării a crescut mult, desăvârșind exodul sașilor din localitate. Acum mai sunt 284 de evanghelici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Julius Márton, scriind biletul pe care l-a lăsat în zidul Cazinoului din Constanța. Ilustrație făcută cu DALL-E, soft de AI
