Sofia, o voluntară din Dnipro, primește refugiați în fiecare zi și le ascultă poveștile. Le distribuie pe pagina ei de Instagram.
„Îmi este foarte greu să le dau și știu cât de dureros este să le citesc. Mă ocup de ea în fiecare zi. Dar trebuie să fim puternici de dragul poporului nostru din Mariupol. Trebuie să atragem atenția comunității globale. Orașul a fost distrus, dar oamenii pot fi salvați în continuare. Sunt oameni acolo! În captivitatea orcilor! Fără apă și fără mâncare. Dar poate factura merge ore în șir”, spune tânăra.
Povestea Nr.1: „Eu, un bărbat și un copil am fost împușcați…”
Mama și fiica din Mariupol: „M-am dus la spital după o rană prin împușcare. Mașina noastră a fost împușcată, eu și fiica mea am suferit răni prin împușcare. Soțul meu a murit pe loc. [….] Asistentele sunt eroi, sunt în funcție, în ciuda tuturor lucrurilor. Situația din spital este rece, foame, moarte, gemete și putrezire oameni în viață. Nu există nici un umanitar, nu există nici un medicament, ei anesteziază, o pereche de comprimate – asta e tot. […] Tancurile trec pe lângă spitale, bombardamente constante, umezeală constantă, frig și teamă de moarte. Nu există hrană, apă cu făină și cartofi, dacă există.”
Povestea Nr.2:”Pentru a hrăni copiii, am fost gata să omoare câinele.”
„Mariupol, oamenii au izbucnit din iad. Au păstrat cât au putut, au venit la sediu pentru un pachet cu alimente și feluri de mâncare de unică folosință. Există gol în ochi. […] Am îmbrățișat o femeie. Din oboseală și tensiune, a început să cadă și să-și piardă cunoștința. I-au adus apă, ea s-a îndepărtat puțin și a continuat. Ea spune că a avut o afacere, a avut o viață, iar câteva zile mai târziu a văzut cadavre mutilate. […] În fiecare zi mă rugam ca copiii să supraviețuiască… Nu există mâncare, nu există apă. Erau copleșiți și era periculos să țipi, soldații ruși doar îi omorau, îi omorau de plăcere… Le place sentimentul de putere, se îmbată cu durere umană. Au existat deja gânduri diferite de foame, cum ar fi uciderea câinelui nostru și mâncarea acestuia pentru a mai dura câteva zile. Era gata, dar dintr-o dată a auzit: „Există cineva în viață?”, a crezut că sunt halucinații, dar nu, militarii au fost cei care ne-au săpat și ne-au ajutat să ieșim din iad.”
Povestea Nr.3: „Orcii au luat toate produsele alimentare de la noi, dar am ascuns niște nuci pentru fiul meu.”
„Viețile noastre s-au întors într-o secundă. Ne-am mutat la subsolul casei noastre. Știți care este cel mai rău lucru în viață? Când un copil de 4 ani te trezește: „Mami, sunt explozii, mi-e frică, nu o să fii omorât?” și ești puternic, trebuie să ajuți și să protejezi, dar nu poți face nimic. Ești neputincios… Auzi strigătul sfâșietor al unuia dintre vecini, cineva ucis…” Femeia nu s-a putut reține și a izbucnit în plâns, din nou. Mirosul obișnuit de corvalol este ceea ce miroase în toate centrele în care se află refugiații. „Nu mai avem unde să ne întoarcem, dar principalul lucru este că suntem în viață. Mamă, mergem la grădiniță? Mergem la plimbare? Când se va termina? Cum să explici că nu mai există nimic?! Că teatrul a fost bombardat, că au murit atâția oameni acolo… Nu cruță femeile însărcinate, bătrânii… Oricine… Explozii în fiecare minut, uneori mi s-a părut că nu se va mai termina niciodată. […] Orcii au luat toată mâncarea de la noi, dar am reușit să ascund o mână de nuci pentru copil. Pisica noastră a mâncat o ceapă crudă. Noi, ca și animalele, am luptat pentru fiecare oră de viață. Suntem pe instincte acum. Suntem gata să alergăm pentru o secundă. Nu mai ai unde să te întorci”.
Citește și: 3.500 de civili, victime ale războiului din Ucraina
