Pe 9 mai, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ0 a încheiat judecarea apelului în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, foștii anchetatori din Direcția a VI-a a Securității Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile. Verdictul completului format din Valerica Voica, președinte, Constantin Epure, Alin Sorin Nicolescu este așteptat pe 4 iulie.
E vorba de primul proces pentru infracțiuni contra umanității ale unor torționari din perioada Ceaușescu. Cel care „a imaginat pentru teroare o metodă mai perfidă”1, menținându-se mai bine de două decenii la conducerea unei țări pe care a dus-o în pragul falimentului, dar de la care cerea adulare unanimă.
Un cult al personalității de tip nord-corean, care în Europa nu se mai regăsea decât în Albania în acei ani, impus de un vast aparat represiv, ce dispunea de peste 500.000 de informatori, una din cele mai ample rețele, raportat la populație, din lagărul comunist.
Celor interesați de detaliile și probatoriul cazului Ursu – respectiv, istoria sa, motivele, mărturiile și documentele care dovedesc în mod covârșitor atât vinovăția inculpaților pentru actele de tortură la care l-au supus pe Gheorghe Ursu, cât și violența generală și sistematică a dictaturii în slujba căreia le-au comis, vă recomandăm concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în formă extinsă (230 pagini) și în sumar (76 pagini).
Represiunea din perioada dictaturii Ceaușescu
Probele depuse la dosarul acestui caz atât de procurori cât și de părțile civile dau un răspuns și la întrebarea: cum am acceptat noi, românii, cultul lui Ceaușescu, atât de destructiv economic și moral, atâția ani?
Un număr substanțial de mărturii și documente inclusiv de la CNSAS aduc la lumină „metodica” represiunii disimulate, sau „doctrina prevenției”. Prin dezinformare, „jocuri operative”, „destrămarea anturajelor”, „compromiterea” multora din opozanți, psihiatria politică, monitorizarea populației prin „tehnică operativă” și vasta rețea informativă, delațiune, amenințări și la nevoie, o represiune violentă de tip stalinist (deseori disimulată), Securitatea a reușit să proiecteze imaginea unei forțe omniprezente prin care a terorizat societatea românească.
Torturarea lui Gheorghe Ursu în închisoare este o mostră a practicilor variate de represiune la care recurgea regimul Ceaușescu în ultimele decenii comuniste.
O caracteristică importantă a represiunii ceaușiste a fost deghizarea reprimării actelor de opoziție (de regulă „înscrisuri dușmănoase” sau „atitudini ostile” împotriva dictatorului) „sub acoperirea miliției” și a „altor organe” (justiția, spitalele psihiatrice), confecționând opozanților acuzații de drept comun sau de „trădare”, „legende” că ar fi plătiți de „agenturi străine” sau că ar fi iredentiști, sau chiar colaboratori ai Securității. A reușit astfel să camufleze cele mai multe cazuri de represiune violentă motivată politic, dar și „compromiterea”, „defăimarea” și „destrămarea anturajelor” unui mare număr de opozanți, „eroi rămași fară glorie”.
Motivul pentru care nemulțumirea românilor excedați de frig, lipsuri materiale și umilință represiunii nu a explodat mai devreme a fost tocmai eficiența doctrinei dictatorului și a Securității de „prevenire” prin frică, disimulare și compromitere, a coagulării opozanților într-o mișcare de masă.
Securitatea a reușit anihilarea, pe rând, a mișcărilor din Valea Jiului ’77 și Brașov ’87, a celor deținuți la Canal, Rahova, Jilava și alte închisori, a celor anchetați violent în sediile și aresturile Miliției și Securității din toată țara, inclusiv în Calea Rahovei nr. 39, pentru motive strict politice mascate sub pretexte de tip „huliganism”, „deținere de valută”, „parazitism” (după ce erau dați afară din slujbe).
În aceste locuri au fost bătuți sălbatic, în toți anii dictaturii Ceaușescu, o întreagă populație de opozanți curajoși precum Vasile Parashiv, Gheorghe Gherghina, Ion Niculae, Paul Goma, Carmen Popescu, Iulius Filip, Nicolae Litoiu, Dumitru Iugă, Gheorghe Pavel și ceilalți zeci de deținuți de la Aiud, membrii SLOMR; miile de autori de „înscrisuri dușmănoase” rămași anonimi, „anihilați” sub „acoperirea altor organe”.
Unii, precum Mugur Călinescu, Emilia Kimeri, Arpad Visky, Dragoș Oloieru, Ilie Baicu, Vasile Vieru, Cornel Vulpe etc. au murit în condiții suspecte, ca și Gheorghe Ursu, fie în timpul anchetei sau detenției, fie la scurt timp după.
Unele dintre victime – Mariana Gherghina-Besciu, Dănuț Iacob, Marius Boeriu, Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu – au depus mărturii cutremurătoare, în acest proces, despre torturile fizice și psihice la care au fost supuși.
Trebuie reținut că toate aceste victime s-au aflat în timpul anchetelor și al detenției, sub puterea totală a adversarului politic, respectiv aparatul represiv, eneputându-se apăra. Frica de această putere și violență discreționară a Securității și a instrumentului său adiacent, Miliția, i-a ținut pe români ostateci mizeriei materiale și cultului lui Nicolae Ceaușescu timp de 24 de ani.
„Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare”
La aceeași concluzie a ajuns și „Comisia Tismăneanu”: regimul Ceaușescu „a reprimat orice încercare de împotrivire” prin „supravegherea pe scară largă a populației”, Direcția de Cercetări Penale a Securității era „un laborator al terorii și fricii”, ca principală armă de „supunere a populației”2.
Nenumărate alte cărți de cercetare istorică, articole, filme documentare („Memorialul durerii”), mărturii ale victimelor, documente și analize ale instituțiilor de studii și cercetări post-comuniste (CNSAS, IICCMER, IRIR, Centrul International de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet – AIOCIMS) demonstrează pe larg atât caracterul generalizat, cât și pe cel sistematic al represiunii ceaușiste, ghidată de o doctrină a violenței emanată de dictator:
„Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus[…] cu organele de securitate respective, […] să fie puşi în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată”.3.
Deși dictatorul era detestat de majoritatea populației, cultul lui Ceaușescu a triumfat atâta vreme tocmai datorită atacului generalizat și sistematic împotrivă opozanților, executat de unul din cele mai represive aparate de control al populației din lagărul comunist din acei ani.
Pe acest fundal a debutat Revoluția Română din decembrie 1989: scântei de solidaritate la Timișoara, apoi la București și alte orașe, urmate de aceleași metode aplicate de aceleași forțe represive: arestări sub acoperirea miliției, bătăi sălbatice în aresturi, penitenciare și pe străzi, dispariții și incinerări de cadavre.
Însă de această dată, din cauza unificării rapide a opoziției, nu au mai putut acționa eșalonat, ca în deceniile anterioare. Ceea ce nu a evaluat corect Securitatea a fost potențialul de curaj și solidaritate al românilor „mântuiți de frică”.
Sute de mii au ieșit din casă, cerându-și dreptul la libertate, și nu s-au mai retras, chiar în fața loviturilor sălbatice de pulane, pumni, bocanci și, curând, a gloanțelor.
Așa cum arată probatoriul, inclusiv mărturia Nicoletei Giurcanu-Matei dată în fața instanței, sute dintre ei căzuseră într-o singură zi sub puterea adversarului, arestați fară mandat în lugubre spații de detenție și supliciu; și totuși, alții, încă mai mulți, au ieșit pe străzi a doua zi.
Atacul sistematic și generalizat al regimului Ceaușescu, care în toți anii anteriori funcționase eficient împotriva populației opozanților, nu i-a mai putut anihila în întregime. Și asta pentru că în decembrie 1989, ei s-au opus dictaturii împreună; și s-au dovedit a fi milioane.
Achitarea de la Curtea de Apel București, cu cuvintele Securității
Multe din cazurile amintite mai sus (și descrise în concluziile atașate) erau deja documentate în dosarul „Ursu” încă la judecarea pe fond la Curtea de Apel București (CAB), demonstrând covârșitor existența situației premisă4 a infracțiunii contra umanității în acest caz.
Respectiv, atât atacul generalizat sau sistematic al forțelor represive ale dictaturii Ceaușescu împotriva populației opozanților (pentru art. 439 Noul Cod Penal) cât și faptul că victimele erau căzute sub puterea adversarului politic, respectiv forțele Ministerului de Interne al statului român, în momentul când au suferit violențele (art. 358 vechiul cod penal).
Și totuși, judecătoarea Mihaela Niță de la CAB i-a achitat în octombrie 2019 pe torționarii lui Gheorghe Ursu, sub motivul aberant (publicat în ianuarie 2020) că „politica statului român la acea dată nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență”.
Judecătoarea Niță a folosit, ad litteram și aparent cinic, argumentele și chiar cuvintele cadrelor de Securitate, care de 33 de ani încearcă să-și cosmetizeze istoria, pretinzând că „pentru temperarea și controlarea” opozanților, ar fi folosit doar „influențarea pozitivă a persoanei, în sensul renunțării la astfel de preocupări, prin intermediul familiei, prietenilor, colegilor […]”.
Mai mult, deși a admis că „victima Ursu Gheorghe Emil, de la momentul arestării sale… a fost anchetat nu numai de organele de poliție (…) ci și de organele de securitate, în această perioadă fiind exercitate și violențe fizice asupra sa”, judecătoarea a concluzionat, halucinant, că victima „nu a fost o persoană căzută sub puterea adversarului, în contextul unei situații de conflict”.
În sfârșit, judecătoarea Niță a fost de părere că Gheorghe Ursu ar fi fost „singura persoană”(sic!) asupra căreia, după 1965, regimul a „exercitat violențe psihice și fizice”.
Este exact ceea ce au declarat la acest proces martorii apărării, foști securiști ajunși generali în SRI, printre care Aurel Rogojan – în 1989, șef de cabinet al lui Iulian Vlad, condamnat pentru genocid la Timișoara – și Vasile Mălureanu – dovedit agent al poliției politice prin acțiunea CNSAS.
Autori de cărți, editori la „Vitralii” – fițuică de dezinformare a „cadrelor în retragere” (pe care actualul șef al SRI a omagiat-o în decembrie 2019), influenți la televiziuni (inclusiv TVR).
Declarațiile lor fac parte din propaganda pe care o promovează de 33 de ani, al cărei conținut este nu numai ridicol, dar și tragic când este pus față în față cu realitatea represiunii.
O propagandă care este în același timp de înțeles, de vreme ce sunt interesați de a-și înlătura propriile vinovății, și stăpânesc, prin natura pregătirii și muncii, mijloacele dezinformării. Ei pretind că pentru acțiunile „cu caracter critic contestatar la adresa regimului”, Securitatea doar „atrăgea atenţia persoanei respective”; opoziția a fost datorată „cercurilor de influenţă din străinătate… îndeosebi, prin serviciile de informaţii” (desigur, „agenturili”).
Mai important, în anii 1980, românii nu-l detestau pe Ceaușescu și nici regimul comunist. Existau doar „nemulțumiri în rândul unor categorii de persoane” ca urmare a „crizei economice mondiale”. Pe acest fond, existau „unele răbufniri ale unor persoane”, dar erau soluţionate, prin „stabilirea cauzelor răbufnirii şi dispunerea unor măsuri de remediere” (!).
Securitatea „a renunţat la acţiunea violentă”, a trecut la o „nouă concepţie de muncă care viza obţinerea de informaţii” „doar despre persoane care iniţiau… ameninţări la ordinea constituţională”(!). Adică, exact ceea ce spunea și Ceaușescu : „cercurile de influenţă din străinătate” și „serviciile de informaţii străine” au scos în stradă „huliganii” din Timișoara și din restul țării pentru „un dolar sau o rublă”.
Ce aratǎ probele în Cazul Ursu
Probele de la dosarul cauzei privind vinovăția lui Pîrvulescu Marin, fost maior în Direcția a VI-a a Securității, sunt mai mult decât concludente: un număr semnificativ de martori l-au identificat direct, ca principal autor al torturilor sistematice la care a fost supus Gheorghe Ursu între 21 septembrie – 17 noiembrie 1985 în arestul din Calea Rahovei.
Fostul locotenent major Hodiș Vasile (ajuns colonel în SRI) l-a secondat, fără dubiu: a fost prezent în timpul anchetelor violente, și cel puțin unul din martori l-a identificat ca autor al torturilor în perioada de la începutul lui octombrie.
Motivele pentru care Gheorghe Ursu a fost anchetat și torturat de Securitate
Acuzațiile principale ale Securității împotriva lui Gheorghe Ursu sunt sumarizate în Raportul din 30.01.1985 al inculpatului Pîrvulescu Marin:
- „ține în vederea publicării un jurnal în care… denigrează realitățile din țara noastră, politica internă și externă a statului român… Însemnările mai conțin și grave manifestări de calomniere și defăimare a conducerii de partid și de stat”;
- „întreține legături cu … emigrația reacționară română de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat „Europa liberă”, de la care a primit și introdus în țară tipărituri în limba română cu conținut anticomunist”;
- „… a furnizat postului de radio autointitulat „Europa liberă” 2 materiale în care a comentat de pe poziții dușmănoase măsurile luate de partid în domeniul construcțiilor din România, care au făcut obiectul mai multor emisiuni”;
- „A copiat … referiri la necesitatea luptei împotriva statului și le-a afișat la locul său de muncă, cu scopul de a atrage atenția că situația critică … s-ar potrivi în prezent realităților din România”;
- „Având în vedere că URSU GHEORGHE EMIL a desfășurat o intensă activitate de propagandă dușmănoasă prin acțiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacționară din străinătate…, împotriva acestuia urmează a se începe urmărirea penală, continuarea cercetărilor sub stare de arest și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 166 al. 2 Cod penal”;
- „Întrucât cel în cauză întreține legături apropiate cu unii scriitori care se află în atenția organelor de securitate pentru concepțiile lor dușmănoase, urmează ca în cercetări să se clarifice și natura relațiilor cu aceștia”.
Acuzația împotriva lui Nicolae Ceaușescu privitoare la blocurile afectate de cutremur
Într-una din scrisorile trimise la „Europa Liberă”, Gheorghe Ursu dezvăluise o crimă mai puțin cunoscută atunci a lui Ceaușescu: oprirea consolidărilor blocurilor avariate de cutremur, care a dus la noi prăbușiri și a lăsat mii de oameni să trăiască în blocuri cu risc înalt de dărâmare la un nou cutremur.
Multe dintre acestea au rămas în aceeași stare până azi (cele cu „bulină roșie”). Scrisoarea a fost citită pe 4-5 martie 1979. Acuzația era pentru o crimă pe scară largă (zeci de mii de locatari au rămas să locuiască în blocuri vulnerabile), pe care Securitatea trebuia să o acopere, ținând secret ordinul criminal.
În anchetă, Gheorghe Ursu refuza să își renege scrisorile la „Europa Liberă”
Din dosarul penal instumentat de Securitate rezulta că inculpații au încercat să obțină de la Gheorghe Ursu o retractare a scrisorilor sale către „Europa Liberă”: să admită nu numai că blocurile sunt în stare bună, dar și că scrisoarea ar fi scris-o pentru „avantaje materiale”.
Lucru pe care acesta l-a refuzat ferm, cu toate amenințările proferate de inculpatul Pîrvulescu, inclusiv asupra familiei: „Trebuie să arăt foarte clar că cele două scrisori expediate de mine la „Europa liberă” și a treia (pe care nu am trimis-o) nu au fost determinate în nici un fel de alte persoane… ci au pornit, în toate cele 3 cazuri, din … datoria mea fața de conștiință… repet că expedierea acelor scrisori nu a avut în vedere nici un fel de răsplată sau remunerație materială”.
Martorii au declarat că Gheorghe Ursu a fost torturat ulterior pentru că „nu recunoștea fapta în sensul dorit de anchetatori”, inclusiv „ce bani a luat” pentru scrisorile sale către „Europa Liberă”.
Mai mult, în ședința din 3.8.1985 în care, în fața „organelor de Partid” a fost avertizat de Securitate pentru activitățile sale „ostile” 5 , ca răspuns la acuzații, Gheorghe Ursu a precizat din nou:
„…motivele pentru care am scris cele 2 scrisori la „Europa Liberă” [a fost că] atât mie, cât și altor colegi ai mei ni s-a interzis, la un moment dat, prin dispoziție venită de sus, să continuăm consolidările. Eu am fost șef de proiect la consolidarea blocului Patria.
Când am primit dispoziția de a înceta consolidarea, nu făcusem decât o treime din cele necesare pentru a asigura viețile omenești în cazul unui nou cutremur. Am făcut tot posibilul de a continua lucrările, dar nu s-a mai putut face nimic.
Am scris postului de radio Europa Liberă despre acestea, cu intenția ca organele responsabile cu problema să audă și să revadă problema consolidărilor; iar în al doilea rând, ca locatarii blocului Patria să știe, în cazul că vor asculta emisiunea, că blocul nu prezintă siguranța pe care ar fi presupus-o consolidarea dusă până la capăt [etc]”.
Martorii arată că violențele asupra lui Gheorghe Ursu au început din primele zile după arestarea sa pe 21 septembrie 1985.
În declarația acestuia, bazată pe lunga sa experiență ca „obiectiv” al Securității, Radu Filipescu considera că „ancheta asupra lui Gheorghe Ursu a fost violentă şi nu s-a oprit din cauză că … el şi-a continuat demersurile de a îşi recupera jurnalul. Nu a dat nici un semn că ar renunţa la o acţiune disidentă dacă vă fi eliberat”.
Jurnalul și „gravele manifestări de calomniere și defăimare a conducerii de partid”
Inculpații au transcris și atașat la finalul dosarului penal unele din textele „injurioase” din jurnalul „ținut în vederea publicării”:
- „19 ianuarie 1978. În cazul nostru Ceaușescu trebuie neapărat suprimat”;
- „23 octombrie 1978. A început Congresul XII al PCR… A fost cel mai scârbos congres, nu deosebit de celelalte, dar totuși Cultul Javrei a fost mai penibil și deșănțat că oricînd…” etc.
Aceste fragmente au fost transmise „personal” lui Iulian Vlad de către Vasile GHEORGHE, șeful Direcției Cercetări Penale a Securității.
Delațiunea unei colege de serviciu include următoarele: „…cu ocazia unor evenimente interne, conferințe, primirea unor șefi de state, sau alte activități la care participa conducerea de partid și de stat, Ursu Gheorghe a afirmat văzând în presă fotografia președintelui țării noastre că nu se găsește nimeni să-i dea cu o piatră în cap… că șeful statului ar fi paranoic și alte adjective jignitoare la adresa sa. Toate afirmațiile de mai sus le-a făcut…destul de tare și cred că au auzit și ceilalți colegi”.
Martorii au confirmat că pentru „aspectele dușmănoase din jurnal”, Gheorghe Ursu a fost supus la un regim de exterminare în toată perioada cât a fost încarcerat la miliție, atât de inculpați cât și de informatorii lor din celulă:
„… el ne-a spus că ar fi reținut întrucât… a făcut aprecieri injurioase la adresa familiei Ceaușescu… la anchetă… a fost întrebat în legătură cu caietul respectiv”; „…îi reproşau că a scris scrisori la „Europa Liberă” sau „Vocea Americii” împotriva lui „Tăticu”, adică a lui Nicolae Ceauşescu”; „[îi reproșau] « cum trimiteai tu la „Şopârlica” (Europa Liberă) scrisori în care îl ponegreai pe „tăticu’(Ceauşescu)? »”;
„i se aduceau tot felul de vini cum că unelteşte împotriva Elenei şi lui Nicolae Ceaușescu”; „Scopul celor doi agresori era să recunoască ceva, întrucât îi spunea „la anchetă nu ai spus așa” etc.
Versiunea transcrisă: https://gh-ursu.ong.ro/19850803-sedintaISLGC.html
Versiunea olografă: https://gh-ursu.ong.ro/19850803.sedinta.ISLGC.Note.Gheorghe.Ursu.Babu.pdf
Legăturile cu Europa Liberă. „Dacă ar fi recunoscut cum au ajuns scrisorile lui, nu mai pățea nimic, era în viață”
Arhiva CNSAS arată că preocuparea prioritară a Securității, conform „ordinelor și indicațiilor” primite de la Comandantul suprem, erau „legăturile cu elemente ostile din cadrul emigrației, între care angajați și colaboratori ai postului de radio „Europa Liberă”, „anturaje constituite din elemente cu poziție ostilă” (f. 116v), „cei care comentează negativ politica partidului și statului nostru, unii oameni de cultură», cei cu preocupări «de a realiza, în scopul publicării în țară sau străinătate, lucrări… cu conținut ostil sau interpretabil»”.
Trebuiau descoperite și oprite cu orice preț „canalele” de transmitere a acestor lucrări către „Europa Liberă”.
Gheorghe Ursu a reprezentat un „element profund dușmănos” din toate aceste puncte de vedere. Pentru el, „Europa Liberă” era o șansă de salvare morală pentru poporul îngenunchiat de dictatură. În jurnal – și într-o declarație dată inculpaților, el scria că „Europa Liberă” „trebuie să țină trează ura românilor contra regimului totalitar în care trăiesc, să-i îndemne la răzvrătire organizată sau măcar la nesupunere, sau măcar să facă totul spre a-și menține libertatea de gândire”.
Inculpații l-au întrebat la fiecare din cele 12 interogatorii din perioada 7 ianuarie – 2 martie 1985 despre legăturile cu „Europa Liberă”.
Acest subiect și „modul cum a transmis în afară materialele dușmănoase” au rămas o prioritate pentru inculpați și în timpul detenției lui Gheorghe Ursu. Acesta știa că dacă declara că ar fi primit bani pentru scrisori ar fi compromis și postul de radio.
Martorii au declarat că Gheorghe Ursu era anchetat pentru „legături cu Europa Liberă” și că „nu a recunoscut la anchetă ceea ce îi interesa”; că „interogatoriile” erau „brutale deoarece el nu vroia să colaboreze cu organele Securității cu privire la existența sau trimiterea în afara țării a unor materiale cu caracter de propagandă”; că „în timp ce era „schingiuit, era întrebat de scrisori trimise afară din țara”; torționarii „…îi reproşau că a scris scrisori la Europa Liberă” și erau „ofticaţi” de faptul că Gheorghe Ursu „era o nucă tare”, „nu declarase nimic în cursul anchetei… Dacă ar fi recunoscut cum și în ce fel au ajuns scrisorile lui, memoriile lui, la Europa Liberă… el nu mai pățea nimic, era în viață”.
„Problema scriitorilor”. Planul de transmitere a unui manifest la Congresul PCR
Gheorghe Ursu a încercat, prin Eugen Jebeleanu, să transmită un mesaj anti-totalitar la Congresul XII PCR. Torționarii au încercat să-l facă să dea mai multe nume; a refuzat: „Refuz să scriu în declarații numele prietenilor”.
Colegii de celulă au relatat „Mi-a spus că era bătut de anchetator, ofițer de Securitate, întrucât acesta dorea să divulge și numele altor colegi ai ing.Ursu”.
Afișele anti-totalitare
Gheorghe Ursu „a afișat la locul său de muncă […] citate … ce conțin referiri la necesitatea luptei împotriva statului… cu scopul de a atrage atenția că situația critică … s-ar potrivi în prezent realităților din România”.
În anchetă, el a declarat că corespund „cu punctul meu de vedere privind politica internă a statului nostru” și „Când am făcut această faptă am căutat să-mi exprim gândirea mea, respectiv că nu sunt de acord cu unele realități din țara noastră”.
Unul din citate, pe care căuta să-l transmită la Congresul PCR, era din Simon Bolivar: „Nici un conducător nu trebuie să rămână la putere în fruntea statului mai mult de cinci ani; altfel există riscul să devină dictator”. Fapta de a afișa public astfel de manifeste s-ar fi încadrat, conform manualelor Securității, în
