Vlad Voiculescu ar putea fi ales viceprimar general al Capitalei în ședința Consiliului General al Municipiului București, convocată luni, 21 decembrie.
„Proiect de hotărâre privind desemnarea viceprimarilor municipiului București. Inițiator – Primarul General al Municipiului București”, figurează pe orginea de zi a CGMB.
Ședința a fost convocată luni, 21 decembrie. Al doilea viceprimar ar putea fi Stelian Bujduveanu, susținut de PNL.
Vezi și Vlad Voiculescu, atac devastator la PNL
Vlad Voiculescu: Gabriela Firea a testat de COVID-19 bucureștenii care pleacă în Grecia
Candidatul USR-PLUS pentru funcția de viceprimar general, Vlad Voiculescu, a lansat la sfârșitul lunii noiembrie un atac dur la adresa Guvernului Orban, spunând că a modificat Codul Administrativ „în mod abuziv, electoral interesat, prostesc și iresponsabil”, iar din această cauză este în situația în care nu își poate prelua funcția, deși au trecut aproape două luni de la alegerile locale.
Nicușor Dan a explicat că există o prevedere în Codul Administrativ potrivit căreia nu se aleg viceprimarii până la validarea tuturor consilierilor.
„Unde e greșeala în Codul administrativ? Greșeala a fost că validarea se face în două etape”, adaugă primarul general al Capitalei.
Vezi și Casoteca.ro – magazin
Vlad Voiculescu, de la liceul din Pucioasa la universitate în Viena
”Cred că e de datoria mea să explic în detaliu cum stau lucrurile. Iată povestea pe larg a traseului meu de după absolvirea liceului, din comuna Brănești, la Viena, de la liceul din Pucioasa, la una dintre cele mai prestigioase universități europene.
Eram în clasa a XI-a când m-am gândit prima dată să plec la studii în străinătate, în 1999. Era mai degrabă o fantezie, fiindcă trăiam încă vremurile în care nu se putea ieși din țară fără viză.
Erau câțiva săteni care în anii ‘90 plecaseră la muncă în țări străine. La întoarcere deveniseră în sat ”neamțu”, ”americanu”, ”belgianu” iar noi, copiii, ne uitam la ei cu fascinație și un pic de invidie. Singurele rude pe care le aveam în străinătate erau la Viena, în Austria – mătușa la care am locuit în primele 6 luni de studii.
În Brănești sau Pucioasa nu aveam profesori de germană pe vremea aceea. La școală se preda engleza și franceza. Acesta fusese de altfel și motivul pentru care ai mei mă mutaseră de la școala din sat (unde mama era învățătoare și tatăl fusese profesor de sport) la școala din Pucioasa: să îmi ofere perspectivele celui care cunoaște limbi străine.
Din fericire, am găsit în județ o profesoară de limba franceză care studiase și germana în facultate, așa că a putut să mă ajute în încercarea mea de a învăța limba germană.
Mi-am ales facultatea și m-am înscris la studii de la un internet cafe din Târgoviște, în strigătele celor care jucau Doom, Descent și Mortal Kombat sau își căutau perechea pe mIRC. În satul meu încă nu aveam nici telefon direct (apelurile mergeau printr-o doamnă centralistă), de internet nici nu putea fi vorba.
Mi-am depus dosarul online la Facultatea de Administrarea Afacerilor (în germană Betriebswirtschaftslehre), nu mai știu exact toate dosumentele solicitate, dar îmi amintesc că deși procesul mi s-a părut simplu la vremea aceea, trăiam cu teama că sigur am făcut ceva greșit.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit o invitație în Austria pentru a depune documentele necesare (Einladungsbrief). Mi-am luat viza pe baza invitației, după multe ore de așteptat la Consulatul Austriei. A fost o întreagă aventură pînă am ajuns cu documentele în biroul de înscrieri al Universității, unde, după o discuție de câteva replici în germană, am aflat că am fost acceptat. Părea ireal.
Cursurile erau gratuite, nici pe cazare nu am plătit nimic în primul semestru, fiindcă am stat la ruda mea de acolo. Restul anilor i-am petrecut la cămin sau în apartamente închiriate împreună cu 1, 2 sau 3 alți studenți.
Faptul că nu știam limba la un nivel adecvat, altoit pe un fond de timiditate cruntă, nu m-a ajutat. Am învățat germana traducând cuvânt cu cuvânt cursurile și cărțile de la facultate.
Mi-am căutat de lucru din primul an, dar doar din anul doi am reușit să mă angajez pentru a mă susține: am lucrat într-un laborator de calculatoare al universității, am împărțit flyere pe stradă, am montat scene de concert, locuri de joacă pentru copii și am vândut bilete la concerte pe stradă. Am acceptat orice job pentru a-mi putea continua studiile. Job, mult spus: eram plătit la negru, românii nu aveau drept de muncă în Austria decât dacă depășeau un salariu de cca. 1.400 euro / lună. Nu era cazul meu în acei ani.
La 22 de ani am avut primul job serios: întors la București în vacanța de vară, am fost acceptat, cu examen, la câteva luni de practică în cadrul Deloitte. Acolo am lucrat cu profesioniști internaționali din domeniul bancar, care m-au îndemnat să aplic la un post dintr-o bancă specializată în finanțarea proiectelor publice de infrastructură din Europa Centrală și de Est. Așa am ajuns, tot la 22 de ani, să mă angajez și să lucrez într-un domeniu în care am rămas următorii 10 ani.
Când m-am angajat, deja terminasem toate examenele de la facultate, cu două excepții, și nu scrisesem încă lucrarea de Magister (așa se cheamă titlul universitar pe care l-am obținut ulterior – echivalentul unui Master). La Wirtschaftsuniversität Wien nu te presau să termini studiile – era strict responsabilitatea fiecărui student când se înscria la examene. Pe unii îi responsabilza – ca mai devreme sau mai târziu să își finalizeze studiile, pe alții îi determina să renunțe. La Wirtschaftsuniversität Wien sub 20% dintre cei care începeau facultatea o și finalizau cu titlul de Magister. Și da, știu că pentru România acest lucru pare ne necrezut.
Și în cazul meu a durat până să predau lucrarea finală și să devin Magister. Și eu m-am gândit să renunț, fiindcă deja aveam un job bun. Am avut apoi al doilea job și mai bun. Am luat un credit de 140.000 de euro cu care am finanțat datoriile familiei.
Pe lângă serviciu, organizam tabere de limbă germană pentru copiii din satul meu natal și orașul în care făcusem liceul. Cred că proiectul s-a născut tocmai din frustrarea resimțită de mine în primii ani de studiu. Puțin mai târziu, când am aflat că lipsesc medicamente esențiale pentru copiii care suferă de cancer, am început să strâng bani, să le cumpăr din Viena, Ungaria și alte câteva țări și să le trimit în țară printr-o rețea care a devenit Rețeaua Citostaticelor și a ajutat vreo 2.500 de oameni să primească tratamentul de care aveau nevoie.
La serviciu mergea totul bine, făceam o mulțime de lucruri care îmi umpleau sufletul așa că dacă prietena mea de atunci nu m-ar fi convins să predau lucrarea finală, n-aș fi dobândit niciodată titlul de Magister. Lucrarea de Magister a primit notă maximă. Atașez aici diploma și prima mea fotografie de CV.
Nu mă simt rușinat de perioada studiilor și muncii mele la Viena, ci recunoscător. Și nu am absolut nimic de ascuns, ba din contră. Mă bucur să răspund și să lămuresc oricând orice aspect al educației sau al muncii mele din Austria.
A fost un drum greu pentru mine, drumul greu al fiecărui român care pleacă dintr-o familie modestă de la țară la studii sau la muncă în străinătate și care își construiește o lume pornind de la ceea ce este și ceea ce poate învăța să fie.
Cam asta e. Sigur, atacurile absurde și pe alocuri ridicole vor continua. Pentru că sistemul nu vrea să fie deranjat. Atacă prin orice cale, caută până la rude cu care aș putea să mă și însor de “apropiate” ce sunt, se duc chiar și fizic să afle cum stau lucrurile la Viena (le doresc succes și aștept cu interes să aflu ce idei amuzante mai scot “pe piață”).”
