Patruzeci de nopți fără somn, sute de pagini de notițe, zeci de meciuri și nenumărate întrebări despre fotbal, putere, bani și oameni. În volumul „40 de nopți albe”, Dan-Octavian Nicolaie transformă cronica unui Campionat Mondial într-un jurnal al unei experiențe trăite la limita dintre profesie și pasiune. În dialogul de mai jos, autorul vorbește despre culisele cărții, despre jurnalism, despre iluzia spectacolului și despre motivele pentru care, uneori, cele mai importante povești nu se petrec pe teren, ci după ce stadionul se golește.
– Titlul cărții spune multe. De ce „40 de nopți albe”?
Pentru că, la un Campionat Mondial, ziua începe când se trezesc ceilalți și se termină când adormi tu. Sau invers. Meciurile se joacă la ore imposibile pentru Europa, iar după ultimul fluier începe adevăratul meci: documentare, scris, verificări, rescris. Patruzeci de nopți am trăit mai mult în lumina monitorului decât în lumina soarelui. La un moment dat, nici nu mai știi dacă e marți sau duminică. Știi doar că peste două ore începe alt meci.
– Cartea este despre fotbal?
Este despre fotbal doar în măsura în care „Bătrânul și marea” este despre pescuit. Fotbalul este decorul. În spatele lui sunt oamenii, orgoliile, banii, politica, emoțiile și poveștile care nu ajung niciodată pe tabela de marcaj. M-a interesat mai puțin scorul și mai mult ceea ce rămâne după ce stadionul se golește.
– Cititorii vor găsi cronici sportive sau literatură?
Sper să găsească sinceritate. Nu am încercat să scriu literatură și nici să demonstrez că știu fotbal. Am scris exact cum am simțit. Uneori cu ironie, alteori cu revoltă, alteori cu nostalgie. Dacă cineva citește o pagină și uită că este vorba despre un meci, înseamnă că mi-a ieșit.
– Se simte experiența de jurnalist în fiecare pagină. Cât de mult v-a influențat profesia?
Enorm. Jurnalismul te învață să vezi detaliul pe care ceilalți îl ignoră. O grimasă la conferința de presă, un steward care aplaudă în secret, un copil care plânge după un penalty ratat. Știrile sunt făcute din astfel de amănunte. La fel și cărțile.
– În volum apar și multe observații critice despre FIFA și despre industria fotbalului. Nu v-a fost teamă că veți deranja?
Dacă începi să scrii cu frica de a deranja, mai bine te apuci de Sudoku. Fotbalul de astăzi este un spectacol uriaș, dar și o industrie care produce miliarde. Iar acolo unde sunt foarte mulți bani apar inevitabil și întrebări. Rolul jurnalistului nu este să aplaude, ci să întrebe.
– Totuși, pasiunea pentru fotbal nu pare să fi dispărut.
Nu. Doar că s-a maturizat. La zece ani țineam doar cu FC Argeș și echipa națională. Astăzi țin cu fotbalul bine jucat și cu poveștile bune. Am învățat că un meci de 0-0 poate spune mai multe despre viață decât un 5-4 spectaculos.
– Există un moment pe care nu îl veți uita niciodată?
Da. Nu este un gol și nici o finală. Este liniștea de după un stadion plin. Când pleacă ultimii suporteri și rămân doar oamenii care strâng gunoaiele. Atunci înțelegi că orice glorie este temporară și că cineva trebuie întotdeauna să stingă lumina.
– Cartea vorbește și despre nopțile petrecute în fața tastaturii. Cum arată ele?
Ca un amestec de cafea rece, documente deschise în douăzeci de ferestre și senzația permanentă că ai uitat ceva important. Există romantism în meseria asta, dar există și foarte multă muncă. Cititorul vede două mii de cuvinte. Nu vede cele șase ore din spatele lor.
– Cine este cititorul ideal al acestei cărți?
Nu neapărat microbistul. Mi-ar plăcea să o citească și cineva care nu știe regula ofsaidului. Dacă va descoperi că fotbalul poate fi o poveste despre oameni, atunci cartea și-a atins scopul.
– Ce ați învățat după aceste patruzeci de nopți?
Că timpul trece mai repede decât credem și că memoria este un arbitru foarte indulgent. Uităm scorurile, dar ținem minte emoțiile. Peste zece ani nu voi mai putea spune cine a avut 62% posesie într-un meci din faza grupelor. În schimb, îmi voi aminti perfect noaptea în care am terminat de scris un text și afară începea deja să se lumineze.
– Dacă ar trebui să descrieți cartea într-o singură frază?
Este jurnalul unui om care a plecat să urmărească un Campionat Mondial și s-a întors cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri.
– La ce lucrați acum?
Încerc să mă împac cu somnul. După patruzeci de nopți albe, chiar și visele au nevoie de o perioadă de recuperare. Altfel, sper ca în toamnă să apară volumul de povestiri „Kilometrul 73”.
