În această zi, credincioşii de pretutindeni îl sărbătoresc pe Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, figură importantă în istoria creştinismului. În tradiţia populară este ziua Iordănitului şi a Spargerii Crăciunului. Peste două milioane de români îşi serbează ziua numelui.
Biserica creştină îl cinsteşte pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinţi, după Fecioara Maria, ca înaintemergător al lui Iisus Hristos.
Sfântul Ioan simbolizează puritate, întoarcerea la pioşenie, curăţenie spirituală şi divinitate, iar principala sa acţiune, botezul – ca etapa purificatoare şi de trecere la creştinism – este şi acum împlinită pruncilor, atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă.
În calendarul creştin Sfântului Ioan Botezătorul îi sunt închinate şase sărbători pe an: Zămislirea lui – 23 septembrie, Naşterea – 24 iunie, Soborul lui – 7 ianuarie, Tăierea Capului – 29 august, Prima şi A doua aflare a capului – 24 februarie şi A treia aflare a capului – 25 mai.
Ioan este un nume iudaic, Iohanan fiind o prescurtare din Iehohanan, şi înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”.
Peste 2.000.000 de români poartă numele de Ion, Ioan, Ioana sau Ionel, Nelu, Ionică, Nica, Ionuţ, Onut, Ionela, Nela, Ionică sau Oana, alcătuind cea mai bogată familie onomastică din România.
Viaţa Sfântului Ioan Botezătorul
În timpul lui Irod, împăratul Iudeii, preotul Zaharia din satul Ein Karem de lângă Ierusalim a fost anunţat de un înger că rugăciunile i-au fost ascultate şi că soţia lui va avea un fiu, iar naşterea lui Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea lui Iisus.
Începând cu vestirea naşterii sale şi până în ultimele clipe ale vieţii, Sfântul Ioan a arătat lumii întregi menirea sa divină: a fost prooroc şi înainte mergător al Mântuitorului Iisus, a trăit, a predicat şi a vorbit lumii despre schimbarea vieţii şi întoarcerea la Dumnezeu pentru a primi viaţă nouă. Predicile sale erau încheiate prin botezul celor care îşi doreau să meargă pe calea Sfântă, el însuşi spunând: ”Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, Mesia vă botează cu Duh Sfânt şi cu foc, spre mântuire”.
Evangheliile spun că la botezul lui Iisus Duhul Sfânt s-ar fi pogorât asupra Mântuitorului sub forma unui porumbel şi atunci Ioan Botezătorul l-a recunoscut pe Iisus ca fiind mielul lui Dumnezeu care va ridica păcatul lumii.
Mântuitorul însuşi l-a cinstit pe Ioan vorbind despre el ca despre un adevărat prooroc zicând că, ”dintre cei născuţi din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezătorul”.
În lupta sa pentru trezirea sufletelor, Sfântul Botezător a vorbit şi despre păcatul regelui Irod care trăia cu soţia fratelui său. Irodiada, care îl duşmănea pe Ioan din cauza vorbelor sale, i-a cerut regelui să-l întemniţeze pe Ioan Botezătorul în beciurile palatului şi să îl ucidă. După praznicul dat în ziua naşterii lui Irod, la care a dansat şi Salomeea, fiica Irodiadei din prima căsătorie, regelui i-a plăcut atît de mult dansul fetei încât a promis să îi îndeplinească orice dorinţă. Îndemnată de Irodiada, fata a cerut să primească în dar capul marelui prooroc Ioan Botezătorul pe o tipsie, iar dorinţa i-a fost îndeplinită.
Se crede că trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susţinătorii lui şi îngropat în Sevastia, din Cisiordania de azi.
O altă ipoteză este aceea că împăratul roman anticreştin Julianus Apostata (360-363) ar fi ars rămăşiţele lui Ioan Botezătorul, împrăştiindu-i cenuşa.
Totuşi, capul lui Ioan Botezătorul ar fi fost salvat şi dus mai întâi la Alexandria, în Egipt, apoi la Constantinopol şi mai târziu în provincia Poitou din Franţa de către regele Pippin III (715-768). Din trup ar mai fi rămas nearse numai un braţ şi un deget.
În 7 ianuarie este prăznuită şi aducerea preacinstitei sale mâini la Constantinopol.
Faptele s-ar fi întâmplat astfel: Sfântul Evanghelist Luca, ajungând în cetatea Sevastiei unde se spune că ar fi fost îngropat trupul înaintemergătorului, a luat de acolo mâna dreaptă a proorocului şi a adus-o în cetatea Antiohia, unde prin ea s-au săvârşit multe minuni.
Una dintre minunile povestite este legată de balaurul care îşi avea cuibul în preajma cetăţii Antiohiei. Locuitorii păgâni îl socoteau pe balaur a fi Dumnezeu şi-l cinsteau cu jertfa unui om. Venise şi rândul unuia dintre creştini să dea pe fiica sa balaurului, dar tatăl fetei s-a rugat lui Dumnezeu şi sfântului Ioan Botezătorul să i se izbăvească fiica de moarte. În timp ce se închina şi săruta mâna Sfântului Ioan, el a rupt pe ascuns cu dinţii degetul cel mare al sfântului şi a ieşit din biserică. Când a sosit ziua de jertfă şi era adunat tot poporul, a mers şi tatăl fetei cu fiica sa şi apropiindu-se de balaur, care căsca gura şi aştepta jertfa, i-a aruncat în gâtlej sfântul deget al înaintemergătorului, iar balaurul a murit. Tatăl s-a întors acasă cu fiica sa şi a povestit minunea izbăvirii fetei şi poporul a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan zidind o biserica mare închinată Sfântului.
Se mai spune că, la praznicul Înălţării cinstitei Cruci, arhiereul înălţa şi această cinstită mână a Botezatorului şi dacă se desfăceau degetele însemna belşug de roade, iar dacă se strângeau era semn de lipsă şi nerodire. Pentru aceasta, mulţi împăraţi, dar mai ales împăraţii Constantin şi Romano, Porfirogeneţii, care au împărăţit în anii 912-959, doreau să dobândească cinstita mână, pentru ca nu cumva să ajungă acest odor în mâinile păgânilor.
În vremea lor s-a făcut mutarea mâinii Înaintemergătorului de la Biserica Antiohiei la Constantinopol şi a fost depusă în Biserica Maicii Domnului Peribleptos.
După căderea Constantinopolului (1453), mâna Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu alte odoare, au fost confiscate de turci şi păstrate în trezoreria imperială. În 1484, mâna Sfântului Ioan a fost trimisă Ordinului Ospitalierilor din Rodos, de către sultanul Baiazid II (1481-1512), pentru a le câştiga bunăvoinţa şi dusă în insula Malta, unde îşi stabiliseră sediul.
Din 1799, moaştele sfinte le-au aparţinut ţarilor ruşi, dar au fost scoase din ţară de Maria Fiodorovna în 1917 pentru a o feri de furia anticreştină a bolşevicilor. Din acel moment, mâna dreaptă a lui Ioan Botezătorul a fost păstrată în Germania, Iugoslavia şi în prezent este în biserica Mănăstirii Cetinje din Muntenegru.
Totuşi, o parte din mâna Sfântului Ioan a revenit în mâinile otomanilor spre sfârşitul secolului XVI şi se păstrează în prezent în Palatul Topkapî din Istanbul. În Coran, Sfântul Ioan Botezătorul este numit Yahya, profetul care îl precede pe ‘Isa (Iisus).
Părticele din mâna dreaptă a Sfântului Ioan se mai află la Mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, precum şi la mănăstirea coptă Sfântul Macarie cel Mare din Sketis, Egipt. Iar la Bobotează, când se face aghiazmă, în loc de Sfânta Cruce, părinţii de la Muntele Athos iau mâna Sfântului Ioan şi o bagă în apă de izvor. Minunea nu întârzie să apară: mâna Sfântului se deschide singură şi iar se închide de trei ori, de va fi pace şi belşug în Grecia.
Obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Ioan
În ziua şi noaptea de Sfântul Ioan, femeile măritate se adunau la o gazdă, unde aduceau mâncare, ouă, făină, carne şi băutură, şi petreceau.
După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că se iordănesc, femeile cântau, chiuiau şi jucau toată noaptea.
Dimineaţa, ieşeau pe stradă, unde luau pe sus bărbaţii care apăreau în calea lor şi-i duceau cu forţa la râu sau la lac şi-i ameninţau că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpăra cu un dar, de obicei cu o vadră de vin.
În această zi, numită şi Ţonţoroiul femeilor, excesele de băutură şi petrecerile nu mai supărau pe nimeni. Femeile se considerau mai tari decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi şi nu le era teamă să lipsească de acasă, să chefuiască sau să se distreze, fără să dea socoteală nimănui. În unele sate, şi tinerele neveste erau chemate la petrecerea femeilor căsătorite printr-un ritual special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apă la râu, lac sau fântână. Obiceiul a fost consemnat până la începutul secolului XX în zonele Buzău, Brăila, Constanţa, Ialomiţa sau Tulcea. Obiceiul aminteşte de anticele petreceri dionisiace.
În multe sate din Maramureş încă există obiceiul Vergelului sau spargerea Crăciunului.
Fetele de măritat pregătesc coşuri cu băutură şi mâncare, iar feciorii plătesc muzicanţii şi duc fetele în curtea unei gazde unde se ţine Vergelul.
Se cântă şi se dansează, iar în horă intră şi fetele ce se vor mărita în acest an şi se formează viitoarele cupluri, toată petrecerea încheindu-se cu un ospăţ comun, care sparge perioada sărbătorilor.
Crăciunul pe stil vechi pentru ortodocși
Creştinii ortodocşi de rit vechi sărbătoresc Crăciunul în data de 7 ianuarie, deoarece calendarul iulian (sau pe stil vechi) este decalat cu 13 zile faţă de calendarul oficial. Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar pe 1 octombrie 1924. De asemenea, creştinii ortodocşi de rit vechi sărbătoresc trecerea în noul an în noaptea din 13 spre 14 ianuarie.
Crăciunul pe stil vechi este sărbătorit în România în comunităţile de ruşi, ucraineni şi sârbi. Astfel, pentru ruşii lipoveni care trăiesc în judeţul Suceava, în comunităţi din Climăuţi, comuna Muşeniţa, Lipoveni, comuna Mitocu Dragomirnei, Manolea, comuna Forăşti, în municipiile Suceava, Fălticeni, Rădăuţi şi în oraşul Gura Humorului, dar şi pentru cei care s-au stabilit în Dobrogea, sărbătorile de iarnă încep în 7 ianuarie, când este Crăciunul pe stil vechi.
Diferenţa dintre calendarul iulian şi cel gregorian
Înainte de Hristos existau două sisteme de calculare a timpului într-un an: cel al egiptenilor – care era mai corect, dar nici el perfect – de 365 zile, şi cel al romanilor – care era de 355 zile. Totuşi, rămânea anual o diferenţă de zece zile între aceste două sisteme, dar şi între fiecare dintre ele şi calendarul solar.
Din dorinţa de a pune în acord aceste calendare cu cel ceresc, împăratul roman Iuliu Cezar a adoptat, în anul 46 î.Hr., sistemul de calcul egiptean, numit „calendarul iulian”. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare în calcularea datei Sfintelor Paşti ziua de 21 martie – echinocţiul de primăvară.
Specialiştii astronomi au constatat că, şi după aceea, din 123 în 123 de ani, echinocţiul de primăvară retrogradează cu o zi. La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, suprimând zece zile din calendar, astfel încât data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit „gregorian” sau „stilul nou”.
În anul 1923, la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol, cele mai multe Biserici Ortodoxe au hotărât să renunţe la calendarul iulian şi să adopte calendarul gregorian. Cu toate acestea, data Sfintelor Paşti se calculează tot pe baza calendarului iulian, în care echinocţiul de primăvară are loc cu 13 zile mai târziu, de aici provenind neconcordanţa cu data Paştelui din Biserica Catolică.
Biserica noastră, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, a adoptat calendarul gregorian după Consfătuirea de la Constantinopol din 1923, care a hotărât suprimarea diferenţei de 13 zile. Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea de la Constantinopol avea să devină mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecţi, adăugând o zi în plus, din patru în patru ani, lunii februarie, care va avea 29 de zile în loc de 28.
Au rămas, însă, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat – Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă şi Biserica Sârbă, precum şi Mănăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului, care se numesc „pe stil vechi”, pentru că prăznuiesc Sfintele Paşti şi toate sărbătorile după vechiul calendar (adică după „stilul vechi”).
Tradiţii şi obiceiuri de Ajun şi de Crăciunul pe stil vechi
Pe masa din Ajunul Crăciunului, ortodocşii de stil vechi pun bunătăţi de post specifice sărbătorilor. Moldovenii, ardelenii sau minorităţile de ruşi lipoveni, armeni, bulgari, ucraineni sau sârbi pregătesc câte 12 feluri de mâncare, în numele apostolilor. Compotul de prune afumate, grâul fiert cu nucă sau sarmalele de post cu hribi sunt mâncărurile care anunţă noaptea Naşterii Domnului.
Un copil se închină la icoana Maicii Domnului după oficierea Sfintei Liturghii la Catedrala din Belgrad, cu ocazia Crăciunului pe stil vechi, 2013.
În ziua de Crăciun, creştinii ortodocşi pe stil vechi merg la biserică, la Liturghie, iar la prânz, familiile se reunesc la masa tradiţională.
Masa de Crăciun a ruşilor lipoveni include bucate specifice cum ar fi „haladet” (o piftie specială, mâncată cu hrean), „lapşa” (tăiţei fierţi în supă de pasăre), sarmale, peşte (preparat în ciorbă de perişoare sau chifteluţe). Pentru desert se pregătesc cozonac cu nucă, colţunaşi cu brânză („vareniki”) şi alte specialităţi ruseşti. Imediat după masă încep să apară şi colindătorii, care cântă un colind bisericesc – „Hristos Rajdaetsea”, scrie site-ul amintit.
Ucrainenii din Maramureş, în Ajunul Crăciunului, mănâncă „de post”, dar pun pe masă, conform tradiţiei, nouă feluri de mâncare. Cea mai importantă dintre ele este „hrebleanca” – o mâncare din ciuperci cu zeamă de varză. De asemenea, ei mănâncă grâu fiert şi peşte.
Copiii merg la colindat în seara de Ajun, iar la miezul nopţii, credincioşii merg la biserică, la slujba numită „snocne”. Dimineaţa, în ziua de Crăciun, toată lumea merge din nou la biserică, unde un grup de tineri vin cu Viflaimul.
În comunităţile de sârbi, până la miezul nopţii de Crăciun se mănâncă doar mâncăruri de post, iar la miezul nopţii se aprinde o creangă de stejar – „banjak”. Tradiţia spune că arzând, această creangă va aduce în viaţa lor bunăstare, fericire şi noroc.
Tot sârbii, dar și românii, aprind focuri mai în spații deschise, piețe sau intersecții, mai ales în zona rurală.
La masa de Crăciun se mănâncă preparate tradiţionale, iar sub faţa de masă se pun bani şi fân, acestea urmând să fie scoase abia la Bobotează (19 ianuarie), fânul fiind dat atunci animalelor din gospodărie.
Crăciunul pe stil vechi sărbătorit de etnicii ucraineni din Maramureşul istoric, 2005.
Crăciunul este sărbătorit şi de basarabeni tot în 7 ianuarie, acolo existând obiceiul ca în Ajun femeile să pregătească, din aluat de pâine, „Crăciunelul” – un colac mic în forma cifrei opt, dar şi „Ajunelul”, care vesteşte ajunul Naşterii Domnului. Aceşti doi colaci se agaţă, împreună cu flori de busuioc, la icoană şi se ţin până la Sf. Gheorghe, când se scot şi se dau la animale ca să la păzească de rele.