Oana Gheorghiu, Co-fondatoarea Asociaţiei Dăruieşte Viaţa, anunţă că spitalul modular de terapie intensivă de la Piatra Neamţ, construit prin eforul donatorilor şi sponsorilor, este funcţional şi primii pacienţi pot beneficia de îngrijire medicală în condiţii potrivite.
”Nu mai avem ministru la sănătate, nu mai avem şef la CNAS, în spitale ştim cu toţii care e situaţia. Şi totuşi…”, afirmă Oana Gheorghiu.
Vezi și Orban vorbește despre dublurile lui Florin Cîțu: Superman sau Joker al PNL
”Nu mai avem ministru la sănătate, nu mai avem şef la CNAS, în spitale ştim cu toţii care e situaţia. Suntem în plin val 4 de pandemie, cazurile tot cresc, iar de bolnavii cronici pare că nu mai pasă nimănui. Şi totuşi. Începând de azi, spitalul modular de terapie intensivă, de la Piatra Neamţ, construit de Daruieste Viata, prin eforul donatorilor şi sponsorilor este funcţional şi primii pacienţi pot beneficia de îngrijire medicală in condiţii potrivite secolului în care trăim”, a scris, vineri, pe Facebook, Oana Gheorghiu.
Acesta afirmă că autorităţile par că au uitat deja că, în noiembrie 2020, 15 oameni au murit în incendiul de la Piatra Neamţ, iar un medic s-a aruncat în foc să-şi salveze pacienţii şi va rămâne cu sechele pe viaţă.
”Societatea civilă, donatorii sunt mai responsabili decât cei care ne conduc şi pentru ei avem toată recunoştinţa. Dacă mai există un strop de speranţă ea vine de la oamenii cărora le pasă”, a mai scris Oana Gheorghiu.
Asociaţia ”Dăruieşte Viaţa” a finalizat, în 27 iulie, Secţia ATI modulară de la Spitalul Judeţean Piatra Neamţ, după o investiţie de peste 2,7 milioane de euro, realizată din donaţii şi sponsorizări.
Secţia modulară a fost predată atunci unităţii medicale pentru a fi demarate procedurile de autorizare în vederea funcţionării.
Cine este Asociaţia ”Dăruieşte Viaţa”
În 2009 Carmen şi Oana au organizat un miting pentru a schimba Ordinul 50/2004 care, între timp, a devenit Ordinul 1111/2011, reuşind să îl ajute pe Dragoş, băiatul cu leucemie, şi pe alţii în situaţia lui să meargă la tratament în străinătate.
În 2009 fost momentul în care au luat dur contact cu lipsurile, cu nepăsarea, cu mizeria din secţiile de oncologie ale spitalelor din România şi cu proasta organizare a sistemului sanitar de stat. Au decis să se implice pentru rezolvarea sau măcar diminuarea acestora şi, astfel, să contribuie la creşterea şanselor la viaţă ale bolnavilor de cancer.
Le-am întrebat cum erau vieţilor lor înainte de cazul lui Dragoş şi înainte de activitatea într-un ONG. Carmen şi-a amintit că avea o viaţă mult mai simplă decât acum, dar că, în fiecare săptămână, era la câte un interviu pentru un alt job fiindcă mereu îşi dorea noi provocări. Se implica în diverse cauze umanitare, se angaja în mici bătălii atunci când îi erau încălcate drepturile, dar o făcea doar în timpul liber. Înainte de voluntariat, iar mai apoi angajarea în asociație, Oana avusese acelaşi job timp de 15 ani într-o companie franceză pe care a și dezvoltat-o în România.
“Eram și în urmă cu 8 ani genul acesta de persoane amândouă, dacă simțeam sau vedeam că ceva nu este corect, ori dacă cineva ne încălca cumva drepturile, nu stăteam, reclamam, ne luptam, chiar dacă miza era măruntă. Avem dintotdeauna acest profil al omului care nu acceptă tot ce i se servește doar pentru că așa face toată lumea”.
În 2009, s-a născut primul lor ONG, Salvează vieți care avea 7 membri cu ele cu tot. Au cunoscut-o apoi pe Paula Herlo care le-a prezentat la PRO TV în cadrul campaniei Jos Pălăria şi, care, de atunci, le-a sprijinit încontinuu proiectele. Ea a fost prima care le-a sfătuit să facă mai mult decât făceau în sectorul de oncologie. Oana şi-a amintit despre facilitatea fiscală pentru companii, cea cu redirecționarea a 20% din impozitul pe profit către un ONG, prin care strâng și acum fonduri. Ele două au făcut-o cunoscută în România, fiindcă ONG-urile nu știau și nu profitau de ea. Au creat o prezentare, au trimis-o către companiile private şi au apărut într-o știre, din nou la PRO TV. Acesta a fost pentru ele începutul lucrurilor făcute la scară mare.
“Am rămas în zona de oncologie fiindcă ne-am trezit aici odată cu povestea lui Dragoș și ne-am lovit crunt de ce înseamnă să trăiești în România și să ai cancer. Niciuna dintre noi nu avusese pe nimeni bolnav de cancer în familie și a fost groaznic cu ce ne-am confruntat. Am aflat că oamenii care suferă de cancer stau și cu lunile în spitale și că există situații în care 30 de copii și părinții lor împart o singură baie pe o secţie. Numai la asta când te gândești, te apucă groaza. Am zis să pornim de undeva și să modernizăm niște secții astfel încât bolnavii de cancer să nu se mai trezească și cu infecții luate din spital și să moară din ele. Visăm să putem face noi sau să împingem statul să fac mai multe pentru centrele de oncologie pediatrică, măcar să închidem o ramură, măcar ceva să funcționeze cum trebuie.”, îmi povestesc Oana și Carmen la începutul discuției noastre.
Un adevăr trist este acela că, în România, 1 din 2 copii bolnavi de cancer moare, în timp ce în Europa 80% trăiesc. În spitalele româneşti nu există tot timpul acces la tratamente corespunzătoare, însă şi infecţiile intraspitaliceşti ucid, copiii bolnavi de cancer de la noi având de 2 ori mai putine şanse la viață decât cei din ţările occidentale.
