Când ne gândim astăzi la Constanța, privirea ne zboară instantaneu spre silueta inconfundabilă a Cazinoului de pe faleză, redat recent strălucirii de altădată. Însă puțini știu că viața mondenă a portului nu a început cu palatul grandios de pe valuri, ci cu mai bine de un secol în urmă, într-o atmosferă boemă, prăfuită de soare și plină de farmec levantin.
De la „Kursaal” la seratele cu husari roșii
Înainte ca faleza să fie dominată de beton și marmură, inima socială a orașului se afla într-o modestă construcție din scânduri și paiantă, ridicată în iulie 1880: salonul Kursaal. Acolo, în pofida lipsei de pretenții arhitecturale, se scria istoria seratelor estivale. Cronicile vremii și chiar condeiul lui Mihai Eminescu (care descria marea sub lumina difuză a lunii dintr-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle) au imortalizat acea epocă în care husarii roșii dansau valsuri și cadriluri sub bagheta unui dirijor militar, în timp ce pe mesele terasei se sorbeau cafeaua turcească, mastica și orgevatul.
Succesul uriaș al salonului a impus trecerea la o structură stabilă – Casinul Comunal inaugurat în 1893, un adevărat templu cultural frecventat de elite precum Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale sau Regina Elisabeta.
Un destin clădit pe trei rânduri de fundații
Nevoia de modernizare a dus la proiectul emblematic din 1903 semnat de arhitecții Daniel Renard și Petre Antonescu, pe un teren câștigat cu greu din marea învolburată prin geniul lui Anghel Saligny. Așa a ieșit la iveală o unică particularitate la nivel mondial: Cazinoul din Constanța are trei rânduri de fundații, martore ale schimbărilor politice și ale viziunilor divergente din acea vreme. De la spital de campanie în Primul Război Mondial și loc de baluri fastuoase, până la decenii de paragină și laborioasele șantiere de salvgardare de astăzi, edificiul rămâne chintesența istoriei dobrogene.
O incursiune detaliată în culisele acestui parcurs fascinant – de la ghereta de paiantă a secolului al XIX-lea și până la destinul zbuciumat al monumentului de pe faleză – poate fi lecturată integral în articolul dedicat de pe Vocea Constanței, o radiografie fină a identității urbane de la Marea Neagră.
