Un sistem de învățământ bazat pe o programă unică impusă de minister conduce, printre alte efecte negative, la demotivarea profesorilor „conștienți de meseria lor”, dar și la apariția unui sistem de examinare „manierist”, „care nu demonstrează nimic altceva decât faptul că elevul a parcurs acea programă”.
Copiii au fost și sunt ființe curioase și atrase de tot ceea li se pare că le-ar putea fi util. Dacă cei care au putere de decizie asupra sistemului de învățământ ar ține cont de aceste lucruri, dar și de cerințele pe care viitorii angajatori ai acestor copii le au, „fața” sistemului nostru de învățământ s-ar putea schimba în bine.
Despre toate acestea, dar și despre cum ar putea fi implicate mijloacele de comunicare în masă în dezvoltarea sistemului nostru educațional, puteți citi în partea a II-a a interviului realizat de PedagoTeca cu profesor R.A. (care a dorit să-și păstreze anonimatul), profesor de matematică și informatică la un liceu tehnic din București, dascăl cu o experiență de peste 30 de ani (citiți aici partea I).
Eu aș avea mari speranțe în efectul, asupra întregii țări, al unui canal de comunicații oficial (…) dedicat învățământului, școlii, formării.
PedagoTeca: Dvs. cum ați vedea o posibilă colaborare între mass-media și școală, o colaborare care să contribuie cumva la educarea elevilor, poate chiar și a părinților?
R.A.: Eu aș avea mari speranțe în efectul, asupra întregii țări, al unui canal de comunicații oficial, multimedia, un post de televiziune prin internet sau chiar pe canale de distribuție obișnuită a televiziunii, să fie dedicat învățământului, școlii, formării. Este o nișă atât de bogată, încât ar putea fie o televiziune comercială, fără nici un fel de problemă. Nu vorbesc numai de faptul că am putea să oferim copiilor, cum era vechea televiziune de școală: cursuri de limbi străine, cursuri de tot genul, pregătiri, cum face, de pildă, adevărul.ro pentru examenele de toate genurile. Dar, am putea să facem mai mult. De exemplu, câți copii, dacă mergem în toate școlile din țara aceasta (și nu o spun în nici un caz de la țară, ci o să spun din București), au făcut toate lucrările de laborator prevăzute la fizică și la chimie, și biologie, la științe experimentale? Mă îndoiesc că sunt prea mulți, fiindcă i-am omorât cu „Hai să rezolvăm probleme! Hai să rezolvăm probleme!”. Cum ar fi o televiziune care în fiecare săptămână îți prezintă lucrările de laborator ale acelei săptămâni, astfel încât copilul, ce n-a văzut la școală, să vadă la televiziune?
Pe urmă, avem publicul format din cei care pleacă din țară să lucreze peste hotare. Câți dintre aceștia nu ar avea nevoie de cursuri de limbă străină? Mă gândesc la toți oamenii care nu au ocupație în prezent, câți nu și-ar dori să învețe o nouă meserie? Se fac cursuri prin POSDRU, de ce nu s-ar face însă public un program care să te învețe cum să sudezi sau cum să faci tâmplărie?
Mă pot gândi la bătrâni, la bătrânii care ar dori să facă ceva ca să-și păstreze mintea liberă. Cum ar fi – suntem o țară de origine latină – cum ar fi un curs de latină pentru toți cei acre își doresc să învețe limba strămoșească?
Și trec mai departe, categoria imensă a hobbyiștilor, ați putea în clipa de față să-mi arătați un post de televiziune care în ultimii 10 ani de zile a prezentat un cerc de navamodelism? Poate că sunt foarte mulți care și-ar dori să știe cum să facă un planor sau cum să facă un model de velier și nu știu cum. Truse se găsesc la magazin, dar fără explicații.
Mă pot gândi la bătrâni, la bătrânii care ar dori să facă ceva ca să-și păstreze mintea liberă. Cum ar fi – suntem o țară de origine latină – cum ar fi un curs de latină pentru toți cei acre își doresc să învețe limba strămoșească? Cum ar fi un curs de limbă japoneză? Pentru că sunt atâția cărora le plac filmele cu desene japoneze. Cum ar fi un curs în care să poți să arăți unui grădinar cum să facă o piguliere sau cum să facă o altoire, sau alte lucruri pe care orășenii invitați în prezent să vină la țară să le facă, nu au de unde să le facă fiindcă au pierdut legătura cu pământul strămoșesc?
Citește și: Interviu cu un profesor de matematică (I): „Trăim într-o democrație în care Ministerul Educației practică modelul unic”
Sunt atâtea lucruri care pot fi arătate în mod continuu, dacă mai punem și dramatizările pieselor de teatru cunoscute. Și, mai punem și interviurile cu cei din învățământ și difuzarea bunelor practici pe care ministerul nu o face în niciun fel – adică să arăți acei profesori care au descoperit ceva bun în învățământ. Și dacă treaba asta s-ar face și pe fondul acelei liberalizări a conținuturilor învățământului: adică fiecare școală poate să-și aleagă programele, metodele de fapt, proprii. După care am putea discuta libere despre cine, ce a observat util, bun, interesant și vrea să comunice și celorlalți, am avea suficient material pentru 24 de ore din 24, 365 de zile din 365 de zile pentru următorii 20 ani. Mai pui o reclamă pentru papetărie, una pentru calculatoare, mai pui ceea fac televiziunile comerciale – reclame pentru produse pentru copii, tineret, învățământ – și ai scos și aspectul comercial.
Copii de când sunt ei – și sper să nu se fi schimbat – sunt ființe curioase care abia așteaptă să învețe (…), sunt atrași de orice li se pare util, de tot ce li se pare că-i dezvoltă.
PedagoTeca: Problema este, cum îi atragem pe copii să se uite la astfel de posturi în locul celor de divertismet?
R.A.: Copii de când sunt ei – și sper să nu se fi schimbat – sunt ființe curioase care abia așteaptă să învețe. Este scris în genele noastre să fim așa. Copiii sunt atrași de orice li se pare util, de tot ce li se pare că-i dezvoltă. Atunci când joci un joc pentru calculator, faci ceva util pentru că te distrezi și, în același timp, te dezvolți, fiindcă ai un sistem de puncte care crește. Această atractivitate a jocurilor nu este în niciun fel procurată de școală, în care copii sunt puși să repete lucruri pe care le pot afla oricând din dicționare. Sunt puși să explice relații, fără să le explice absolut nimeni la ce sunt bune acele relații și li se spune tot timpul că li se cere la examen – examenele sunt peste 12 ani!
Noi avem un sistem de examene manierist, întrucât avem o singură programă, iar manualele trebuie să fie făcute obligatoriu pe baza acestei programe, imitându-le întrutotul.
PedagoTeca: Apropo de BAC, ce părere aveți despre faptul că se dă un subiect unic pentru toate școlile?
R.A.: Cred că știm cu toții ce înseamnă manierism în artă. Sunt acele tablouri realizate cu fete cu gâtul foarte lung, în care pictorii au preluat de la înaintașii considerați mari toate acele trăsături care li s-au părut bune. Toate acele colaje: gâtul cel mai frumos, nasul cel mai frumos, fața cea mai frumoasă și din toate acestea iese ceva foarte ciudat. Ei, noi avem un sistem de examene manierist, întrucât avem o singură programă, iar manualele trebuie să fie făcute obligatoriu pe baza acestei programe, imitându-le întrutotul, deci cu foarte puțină variație de conținut (de fapt, diferă virgulele, culoarea, așezarea în pagină și câteva fraze pe ici, pe colo). Cei care pregătesc subiectele, pot să pregătească și niște subiecte-șablon care nu demonstrează nimic altceva decât faptul că elevul a parcurs acea programă. Cu alte cuvinte, cam ca-n Biblie: Dumnezeu a făcut lumea, după care S-a oprit și a văzut că este bine. În cazul de față este o chestie de blasfemie: Ministerul a făcut programa, după care s-a oprit și a văzut că este bine.
Cum se dă examen în acele țări unde nu există o programă unică? (…) Sunt subiecte aplicative care se adresează înțelegerii materiei, nu cunoașterii undei fraze anume, drept pentru care (…), examenele în general sunt motivante.
Copii au învățat programa după care angajatorii spun că nu au ce să facă. Cu programa aceasta nici copiii nu știu practic să facă mare lucru. Acest lucru se vede, repet, la examene, examene care nu au nimic aplicativ. Ani de zile am publicat pe site-ul ministerului, chiar în fața lor, în ochii lor, la îndemâna lor, modele de subiecte preluate din alte alte examene de bacalaureat ca să arăt: „Uite că se poate și altfel!”. Cum se dă examen în acele țări unde nu există o programă unică? Simplu: autorii de subiecte, nemaiștiind ce a făcut fiecare copil în parte, sunt obligați să dea subiecte care se referă la ceea ce trebuie să știe absolventul când merge, după școală, să lucreze. Sunt subiecte aplicative care se adresează înțelegerii materiei, nu cunoașterii undei fraze anume, drept pentru care bacalaureatele sunt motivante, examenele în general sunt motivante. Copilul vede sensul exercițiului care este pus în fața lui. Iar în al doilea rând, nu se pot repeta mecanic niște fraze, niște formule, niște lucruri, pentru că nu știi dacă copilul a făcut acele lucruri – subiectele trebuie să fie deschise, și în acele examene subiectele sunt deschise. Sunt subiecte care se pot rezolva prin foarte multe abordări, întrebarea nu este dacă a știut ce a făcut programa, ci dacă știe să folosească cele învățate pentru a rezolva o problemă practică.
Dacă aș fi ministru o săptămână, aș ruga angajatorii să ne facă o listă cu cerințe, să ne spună, de fapt, ce vor ei de la învățământ și de la absolvenți.
PedagoTeca: Cum credeți că s-ar putea schimba ceva de la nivelul ministerului, ce ar trebui să se întâmple pentru a se produce niște schimbări?
R.A.: Eu vă pot spune ce aș face eu dacă aș fi ministru o săptămână. Primul lucru pe care l-aș face ar fi următorul – aș spune: „Stimați colegi, stimate colege, stimată societate, tot ceea ce facem noi în prezent în învățământ se numește metodă, metoda prezentă. Rugăm însă angajatorii, rugăm pe cei care știu de ce au nevoie absolvenții, îi rugăm să vină să ne facă o listă cu cerințe, să ne spună, de fapt, ce vor ei de la învățământ și de la absolvenți.
Acestă listă de devină o bază, bază de cerințe minimale. Baza pe care orice copil care termină școala ar trebui să o știe pentru că așa vor angajatorii, așa vor părinții, așa vrea societatea de la ei. Aceste lucruri poate nu vor include teorema lui Menelaus, poate nu vor include capitala Zambiei, dar poate vor include capacitatea de a face un desen geometric corect și poate vor include capacitatea de a căuta în dicționar care este capitala unei țări.
Citește și: Radu Gyr – condamnat la moarte de către comuniști pentru o poezie
După ce am această bază spun: odată ce acestă bază a fost creată, oricine din societatea noastră este capabil să creeze o altă metodă, adică un alt plan, un alt set de programe, toate manualele aferente – fie că e persoană fizică, un grup de profesori sau o asociație economică, cum ar fi o editură. Deci, oricine poate să facă o altă metodă, este binevenită să o facă când dorește, cum dorește. Când este gata și vrea să o supună atenției publice, vine la minister și va fi testată această metodă din două puncte de vedere: nivelul minimal – acoperă acele cerințe minimale, acoperă acele cerințe cerute de societate? Dacă da, e bine. A doua cerință, cea maximală, copii pot să facă psihopedagogic față acelei metode? Are cuvintele potrivite vârstei lor? Are cuvinte nepotrivite educației lor? Are conținut științific corect? Dacă face față și la nivelul cerințelor maximale, este iarăși bine. Dacă este bine și așa, și așa, acea metodă este o metodă care intră într-un coș, iar lângă ea, și alte metode. Școlile sunt invitate să ia cunoștință de ce se află în coș și, profesorii – cunoscându-și copii, cunoscându-și colegii, catedra și resursele din școală – pot să aleagă o metodă sau mai multe metode și să le adopte.
Se poate face matematică discutând despre gospodăria țărănească, se poate face fizică discutând despre ceea ce constată copilul atunci când lucrează cu unelte, se poate face chimie discutând, cu prioritate, despre îngrășăminte și tratamentul solului.
În felul acesta, o școală din mediul rural poate alege o metodă în care va vorbi mai puțin despre macarale și blocuri și va vorbi mai mult despre plante, animale și gospodărie. Se poate face matematică discutând despre gospodăria țărănească, se poate face fizică discutând despre ceea ce constată copilul atunci când lucrează cu unelte, se poate face chimie discutând, cu prioritate, despre îngrășăminte și tratamentul solului. Și este, iată, o metodă foarte-foarte bună care se poate aplica în foarte multe lucruri. Altcineva de la Sf. Sava va alege poate o programă care să conțină teme din programele de la MIT, să conțină teme de la olimpiade internaționale de toate genurile și acea metodă să fie o metodă pentru Sf. Sava, care se adoptă doar de către Sf. Sava, și duce la olimpiade de talie internațională, fără ca să obligăm ca și la țară să facă o programă olimpică.
În felul acesta, cred eu că între școli nu va mai fi concurența între „se spune că e bună”, „se spune că e proastă”, ci va fi o concurență așa cum am văzut în alte țări în care părinții sunt informați: „Școala mea va învăța în clasa a V-a pe copii matematica făcând cu ei calcule economice. O să-i învățăm să calculeze chitanțe, să calculeze facturi și făcând aceasta vor învăța și operațiile cu numere, cu fracții și cu celelalte”. Altă școală va face același lucru, va spune: „Stimați părinți, dacă veniți în școala mea, copiii vor învăța, tot în clasa a V-a, cum să deseneze puncte pe un sistem de coordonate pe un caroiaj, vor învăța cum să măsoare cu rigla, cum să calculeze suprafețe, cum să calculeze din măsurătorile făcute alte dimensiuni”. Adică vor învăța să facă operații cu numere, cu fracții, exact ce fac și elevii din cealaltă școală. Numai că prima școală se adresează unor viitori copii care devin funcționari și doresc să lucreze în domeniul economic sau administrativ, a doua școală se adresează unor copii care vor dori să devină muncitori sau arhitecți.
De ce trebuie să sacrifici școala de la țară și să o pui să învețe ceva nepotrivit, de fapt, majorității copiilor de acolo?
PedagoTeca: Dar poate și copiii de la țară și-ar dori să devină tot funcționari sau altceva…
R.A.: Nu neg acest lucru. Este de ajuns să facem parcuri școlare astfel încât un copil să poată să învețe în altă școală în condiții oneste. În clipa de față eu, la școala unde predau, am cel puțin patru zeci de copii care se învoiesc la sfârșitul orelor pentru că trebuie să plece să prindă microbuzul. Problema că eu acestor copii nu le pot oferi cazare în acest moment. Cred că asemeni școlii la care predau eu, sunt foarte multe alte școli. Sunt copiii care fac naveta fiindcă vor să învețe altceva decât le oferă liceul de la țară. Dacă fenomenul există, de ce trebuie să sacrifici școala de la țară și să o pui să învețe ceva nepotrivit, de fapt, majorității copiilor de acolo?
Eu cred că, de fapt, pentru cei mai buni copii din țara asta sau pentru copiii care vor ceva deosebit, trebuie create campusuri. De exemplu, în clipa de față în sistemul dual sunt câteva școli, doar câteva școli care au succes! Copiii vin din toate zonele ca să învețe, de exemplu, să lucreze pe mașini cu mână numerică, la anume școli din Brașov, din Sibiu sau din vestul țării. S-a pus măcar o clipă problema de ce doar acolo se învață roboței și prelucrare automată numerică și de ce nu extindem asta în toate școlile? Nu s-a pus, pentru că răspunsul este firesc – dacă se învață în câteva locuri este suficient atâta timp cât acele locuri pot să ofere condiții elevilor.
Cred că tragedia celor mai mulți profesori, cel puțin a celor foarte conștienți de meseria lor, este faptul că ei ar dori să facă cu copiii un anumit lucru și se întâlnesc de piedici formale din partea programei.
PedagoTeca: Cum credeți că ar putea fi mai motivați profesorii astăzi? Se vorbește foarte mult despre lipsa de motivație a profesorilor…
R.A.: Cred că tragedia celor mai mulți profesori, cel puțin a celor foarte conștienți de meseria lor, este faptul că ei ar dori să facă cu copiii un anumit lucru și se întâlnesc de piedici formale din partea programei. Atunci când eu am un copil care-mi intră în clasa a IX-a cu nota 1 sau 2 la matematică, eu mi-aș dori, sincer, să-l iau serios cu un program de pregătire la nivel de clasa a V-a, pentru că știu că orice pas aș face cu el înainte de acest program de pregătire, este inutil. Dar am o programă, sunt controlat la sânge, dacă vine o inspecție sunt întrebat dacă am respectat programa și dacă nu am rămas cumva în urmă, așa că voi face cu el polinoame, voi face cu el rezolvări de ecuații, conștient că acel copil nu înțelege mai nimic din ce fac cu el. Asta este foarte demotivant. Cred că dacă profesorii ar fi lăsați să facă ceea ce simt că pot cu adevărat acești copii să suporte, ar avea și ei satisfacția că acești copii au progresat.
PedagoTeca: Dacă ați fi acum absolvent de facultate și ar fi să mai alegeți încă o dată meseria pe care să o urmați, v-ați mai face profesor, în România?
R.A.: Cred că pentru toți absolvenții de facultate întrebarea nu mai este ce vor să facă, ci ce pot să găsească. Cred că puțini sunt cei care termină facultatea și își pot permite luxul alegerii!
(0 vizualizari)
Post-ul Interviu cu un profesor de matematică (II): Cum se dă examen în acele țări unde nu există o programă unică? apare prima dată în Pedagoteca.
