Într-o discuţie amicală despre jurnalism – purtăm şi aşa ceva – am fost invitat să-mi exprim opinia despre un text cu titlu contondent: „Ghidul prostului român”.
Cum, în discuţie, apăruse cuvântul „prost”, am considerat că nu strică să fac pe prostul şi am întrebat dacă în opinia mea aș putea să-l linguşeasc pe autor, om cu putere decizională în grupul de publicații cu ”Teca” în coadă, în vederea unei consolidări financiare a aprecierii colaborării dintre noi.
Discuţia se purta, întâmplător, chiar cu autorul, care m-a informat că puterea sa nu se extinde şi asupra retribuţiilor. Cunoscând însă cine are, de fapt, cheile de la casa de bani, i-am sugerat să-l linguşească el pe omul respectiv, în contul meu, urmând ca, după ce cardul meu va deveni mai solid, să-l linguşesc eu pe el cu şi mai multă dăruire.
Poate părea de râs, dar de ce să fim mai prejos decât lumea largă, în care linguşeala şi tranzacţionismul nu mai sunt doar la modă, ci la putere?
Acum să fac şi ce am fost rugat: să mă refer la ghid. Recunosc, din start, că nu am citit textul (oricum, părerea mea este că articolul este excepţional, cu uşoare tuşe de genialitate), dar asta nu mă împiedică să comentez, cam cum face o largă majoritate la articolele din diverse publicaţii, pe care le combat sau le laudă fără să le parcurgă, măcar în diagonală.
A devenit clar că prostul modern nu mai e prostul de altădată. Nu mai stă cu privirea pierdută şi mâinile în buzunar, aşteptând să-i pice ceva. Prostul contemporan e adaptat, flexibil, strategic. Ştie cui să-i zâmbească, cui să-i râdă la glume, pe cine să înjure şi cui să-i dea dreptate înainte ca acesta să apuce să greşească. Există, desigur, mai multe tipologii: prostul util, care nu pune întrebări; prostul entuziast, care aplaudă idei proaste cu un zel suspect; prostul moral, care explică doct de ce ticăloşia e, de fapt, necesară; şi, mai nou, prostul strategic, care înţelege perfect ce se întâmplă, dar face pe prostul pentru că randamentul e mai bun.
Ghidul prostului român. De ce votul populist te menține sărac
În acest context, „ghidul” nu e o jignire, ci un instrument de orientare. Un manual de supravieţuire într-un ecosistem unde inteligenţa e tolerată doar dacă e discretă, iar verticalitatea e acceptată exclusiv în formă de metaforă. Iar dacă prostul e român, cu atât mai bine: are deja exerciţiul compromisului, reflexul adaptării şi talentul de a spune „da” cu un oftat care pare critic, dar nu produce niciun efect.
Aşa că poate ar trebui să privim lucrurile cu mai multă onestitate. Nu trăim într-o lume condusă de cei mai competenţi, ci de cei mai bine adaptaţi la prostie. Iar adaptarea, se ştie, e semn de inteligenţă. Un paradox care explică de ce, în jurul nostru, prostia pare mereu să câştige, fără să fie nevoie să lupte.
În fond, prostul nu mai e o victimă. E un model de succes. Iar ghidul nu e pentru a-l evita, ci pentru a-l urma corect, pas cu pas, până la promovare.
D.N.
Imagine generată de AI
