Tema „prostiei” revine obsesiv în discursul public românesc, de obicei sub forma unei insulte facile. În realitate, prostia nu este o stare naturală și nici un defect ireversibil, ci un tipar de decizie repetată, care produce efecte previzibile. În plan personal, acest tipar duce la instabilitate și sărăcie. În plan politic, duce la vot populist, autoritar și, uneori, deschis antidemocratic.
Acest text nu este un rechizitoriu moral și nici o încercare de superioritate intelectuală. Este un ghid descriptiv: cum arată prostia politică în România și de ce îi afectează aproape exclusiv pe cei care o practică.
În România, votantul care ajunge să creadă că un politician tehnocrat, previzibil și limitat de reguli „îi face rău”, în timp ce un lider mincinos, agresiv și populist „îl apără”, nu este victima unui complot sofisticat. Este produsul unui mod de a gândi care respinge complexitatea și caută soluții simple la probleme complicate. Exact acest mecanism este descris de Umberto Eco în celebrul său eseu despre „fascismul etern”: frica de nuanță, ura față de competență și nevoia obsesivă de vinovați externi.
Prostia politică nu începe la urne. Votul este doar ultima verigă dintr-un lanț de alegeri proaste. Înainte de a vota populist, individul alege adesea haosul în propria viață: instabilitate profesională cronică, dispreț față de reguli, fascinație pentru „șmecherii”, dependență de jocuri de noroc sau alcool, proiecte economice începute fără plan și abandonate fără concluzii. Toate acestea nu sunt accidente, ci manifestări ale aceleiași respingeri a responsabilității și consecvenței.
În acest context, populismul devine atractiv pentru că nu cere nimic. Nu cere muncă, nu cere disciplină, nu cere învățare, nu cere răbdare. Cere doar furie. Liderul populist nu promite soluții reale, ci oferă alinare emoțională: „nu e vina ta”, „ceilalți sunt de vină”, „cineva te-a furat”. Umberto Eco descria acest mecanism ca fiind esențial fascist: construirea unei comunități unite nu prin proiect, ci prin resentiment.
Vezi pe Pedagoteca.ro: 14 trăsături ale Fascismului, oriunde s-ar afla el pe glob
Este important, însă, să facem o distincție esențială – clară, am vrut să zic, dar am auzit că un populist imbecili tot folosește cuvântul și m-am molipsit -, adesea ignorată intenționat. Nu toți cei care votează partide populiste o fac din prostie. Pentru o parte semnificativă a electoratului — foști securiști, beneficiari de pensii speciale, clienți politici, rețele de interese — votul pentru partide precum PSD în trecut sau AUR, SOS ori POT în prezent nu este o eroare. Este o strategie rațională. Pentru ei, populismul nu este o iluzie, ci un instrument de conservare a privilegiilor. Prostia nu este aici; cinismul este.
Prostia apare acolo unde votantul crede că acest sistem îl va ajuta și pe el. Că haosul îi va aduce ordine. Că liderul care disprețuiește legea îi va face dreptate. Că statul slab îi va oferi protecție. Aceasta este iluzia centrală a populismului românesc și una dintre formele sale cele mai clare de auto-sabotaj.
Vezi și Bani pentru loaze de politician: 11 noi posturi la ICR în Tokyo, Beijing, Istanbul sau Madrid
Umberto Eco avertiza că fascismul nu se întoarce neapărat în uniforme și simboluri, ci în reflexe: cultul liderului, disprețul față de instituții, glorificarea instinctului și ostilitatea față de gândirea critică. România contemporană nu este un stat fascist, dar tolerează și chiar normalizează aceste reflexe în discursul public. Iar votantul care le validează ajunge, inevitabil, să trăiască într-un sistem care îl ține pe loc.
Sărăcia persistentă nu este rezultatul unui vot greșit, ci al unei coerențe greșite. Aceeași persoană care refuză regulile economiei reale va refuza și regulile democrației. Aceeași persoană care caută scurtături în viață va căuta scurtături și în politică. Iar rezultatul este previzibil: stagnare, frustrare și o furie reciclată la fiecare ciclu electoral.
Acesta este, în esență, ghidul prostului român: nu un portret caricatural, ci o descriere rece a unui mecanism social. Prostia nu este o condamnare, dar este o alegere repetată. Iar într-o democrație, alegerile repetate produc exact societatea pe care o vedem.
