Gabriel Macsim (n. 1977) este absolvent al Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București, unde are și un doctorat în matematică. A publicat povestiri în antologia KIWI (2021, 2022) și în revistele Iocan, Steaua, Timpul, Echinox. Romanul ”Vezi mâinile mele” este debutul său editorial.
– Eşti profesor de matematică şi scriitor. Câtă matematică încape în literatură şi câtă literatură în matematică?
– Gabriel Macsim: Multă. Şi într-un caz, şi-n celălalt. Deşi tendinţa e de a considera cele două domenii disjuncte, în mod evident există o zonă de intersecţie foarte largă, ca să folosim limbajul teoriei mulţimilor. Ambele încearcă să reprezinte realităţi operînd cu forme diverse ale limbajului. Atît literatura (în special poezia) cît şi matematica, pe lîngă capacitatea de a pătrunde pînă la aspectele cele mai profunde ale realităţii şi a le exprima folosindu-se de creativitate şi originalitate, înseamnă limbaj esenţializat şi riguros controlat. Nu poţi face nici literatură de calitate, nici matematică de calitate cît timp îţi lipseşte respectul pentru limbaj şi savoarea lucrului cu el. Iar asta nu se poate obţine decît mergînd cu înţelegerea cît mai mult posibil spre nivelurile de bază. Există la fel de multă poezie în matematică, în special cînd vorbim despre axiomatică, cîtă logică există în literatură. Nu poţi scrie, de exemplu, un text bun a cărui logică e plină de fisuri, la fel cum nu poţi crea un construct matematic sau o demonstraţie elegantă fără un simţ al poeziei. Poezia, şi literatura în general, înseamnă ritm, iar ritmul e matematică aplicată. Poate tocmai de aceea există atît în literatura română, cît şi în cea de afară mulţi prozatori/poeţi care au pornit din zona ştiinţelor exacte. E de ajuns să amintesc de Ion Barbu/Dan Barbilian (poet şi geometru remarcabil), Bogdan Suceavă, Ion Pleşa la noi ori, în literatura internaţională, de Primo Levi (scriitor şi chimist) sau J.M. Coetzee, laureat al Nobelului pentru literatură, licenţiat în matematică şi literatură, a cărui teză de doctorat este o analiză stilistică asistată de calculator a prozei lui Samuel Becket. Dacă este să vorbim de texte literare care abordează subiecte legate de matematică, aş aminti de romanele „Profesorul şi menajera” sau „Unchiul Petros şi conjectura lui Goldbach”. Sunt doar cîteva exemple.
– Am văzut că ai urmat un curs de scriere creativă. Cât de mult ajută? Un tânăr lipsit de talent poate scrie ”decent” după ce urmează un astfel de curs?
– Gabriel Macsim: Se tot vehiculează de ceva vreme ideea conform căreia astfel de cursuri oferă nişte reţete după care oricine poate scrie un text literar. Soluţii magice care transformă orice diletant într-un scriitor veritabil. Ce nu ştiu sau nu pot înţelege cei care vehiculează astfel de idei este că un veritabil curs de scriere creativă nu te învaţă cum să scrii, ci cum să NU scrii. Te învaţă ce nu ai voie să faci într-un text, dar nu văzut ca cenzură, ci ca risc de a compromite calitatea acestuia. Astfel de cursuri îţi marchează pe hartă zonele în care să nu calci dacă vrei să scrii un text foarte bun, dar îţi lasă libertatea de a te plimba oriunde în celelalte teritorii. Iar asta înseamnă o infinitate de alegeri dictate de ceea ce nu poate oferi un curs de scriere creativă, şi anume talent, originalitate. Ca să răspund la cea de-a doua întrebare: da, un tînăr netalentat poate scrie decent, asta însemnînd însă literatură de o calitate îndoielnică. Pentru a trece la următorul nivel e nevoie de mai mult decît de a urma nişte reguli. Cum ar fi spus Anton Pann: „Dacă nema putirinţa, geaba chichirez gîlceava”.
– Există glorie literară la noi?
– Gabriel Macsim: Există, şi există în multe sensuri. Dacă e să ne referim la gloria literară ca act de curaj, acela de a prezenta unui editor manuscrisul tău şi a te expune odată cu el riscului de a fi desfiinţat, atunci da, există glorie literară. Acum nu ştiu la cîţi dintre noi este act de curaj sau inconştienţă. Dacă ne referim la glorie literară ca scop principal al actului scrierii, cuantificat în recunoaştere, premii, etc., răspunsul este acelaşi. Însă dacă te apuci să scrii doar pentru aşa ceva, atunci mai bine nu, pentru că în mod aproape sigur nu va ieşi ceva bun. Cum ne spunea un profesor la facultate, după primul examen: „Dragilor, cu excepţia a 3-4 dintre voi, restul ar trebui să vă faceţi agricultori. Nu aveţi treabă cu matematica.”
– Piaţa cărţii din ţara noastră se confruntă cu mari probleme, mai este o miză să tipăreşti un manuscris?
– Gabriel Macsim: Întotdeauna există o miză, indiferent de problemele cu care se confruntă. Cred că de fapt este o falsă problemă şi am uitat cumva să actualizăm datele după perioada pandemiei cînd, ca în orice afacere care nu se baza pe comercializarea dezinfectanţilor şi materialelor sanitare, au fost dificultăţi. Făcînd o comparaţie cu starea în care piaţa de carte se afla acum 10 ani, situaţia din prezent nu este chiar atît de gravă, cel puţin dacă ne referim la autorii români. Dacă atunci piaţa era reprezentată de editurile Humanitas, Polirom şi poate încă o editură, între timp au apărut şi altele care încearcă să concureze cu acestea. Vorbesc de editura Trei, Pandora M, Nemira, Paralela 45, Litera, CDPL, Black Button Books, Curtea Veche în cazul prozei sau Casa de Editură Max Blecher, Tracus Arte, OMG care fac o treabă extraordinară pentru poezie. Se publică mulţi autori români (atît proză, cît şi poezie) şi sînt citiţi. Nu aşa cum ne-am dori, nu la nivelul unor ţări precum Franţa, Marea Britanie sau Spania, unde tirajul unei cărţi este mult mai mare decît la noi, dar e normal să nu ne putem compara cu ele, ţinînd cont de contextul istoric, cultural.
– Volumul tău ”Vezi mâinile mele” s-a bucurat de succes?
– Gabriel Macsim: Fiind ieşit pe piaţă de doar cîteva săptămîni, a avut parte pînă acum doar de două cronici, ce-i drept pozitive, dar nu mă pot pronunţa încă în privinţa succesului lui nici din punct de vedere al vînzărilor, nici al receptării.
– Dar ce înseamnă succes pentru o carte tipărită în România?
– Gabriel Macsim: Depinde la ce ne referim cînd vorbim despre asta şi din ce perspectivă. Ca editură, e clar că urmăreşti în primul rînd cifra de afaceri. Am să presupun că este vorba de genul abordat şi de mine, ficţiune, şi nu de cărţile motivaţionale, foarte pe val la ora actuală. Sunt mai multe criterii pe baza cărora o carte poate fi catalogată drept „de succes”: număr de exemplare vîndute (pentru piaţa de carte din România, undeva în jur de 2000 de exemplare ar fi foarte bine), recunoaşteri din partea criticii de specialitate (şi aici vorbim de cronici şi premii literare), traduceri în alte limbi.
– Cum arată cititorul ideal? Dar editorul ideal?
– Gabriel Macsim: Pentru România, cititorul ideal ar fi cel care citeşte pur şi simplu, indiferent de gen, orice. Repet, nu ne putem compara cu ţări cu tradiţie, dar situaţia pare să se îmbunătăţească la noi în privinţa aceasta deşi, aşa cum ştim conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică, peste 11 milioane de români (adică mai mult de 60% din populaţia ţării) nu au citit nici măcar o carte în ultimul an, iar 35% dintre români nu au citit niciodată o carte. Din punctul meu de vedere, dacă e să fac referire la ficţiune, cititorul ideal e cel care parcurge cartea cu creionul în mînă, capabil să formuleze o părere critică argumentată, cu subiect şi predicat, să-şi pună întrebări, să rumege povestea dincolo de ultima frază din carte. Adică, făcînd un paralelism cu digestia erbivorelor, să aibă un creier tetracameral.
Editorul ideal este cel capabil să te ajute să-ţi cureţi manuscrisul de tot balastul, să faci lumină sau, dimpotrivă, să pui umbre acolo unde este nevoie, să ajungi la finalul pe care povestea îl cere, fără a interveni în vreun fel în cursul acesteia. În fond, cred că acesta este rolul lui, să pună acele întrebări esenţiale la care să-ţi răspunzi singur: De ce este necesar acest pasaj, această precizare în economia poveştii? De ce personajul X reacţionează astfel, care sunt mecanismele din spatele acţiunilor lui? De ce ai ales cuvîntul acesta şi nu altul? Mai ales cînd vorbim despre proza scurtă unde, pentru a reuşi să scrii un text foarte bun, ai nevoie să tai cu precizie chirurgicală. Cum spunea cineva, ca autor, în cadrul unui roman poţi greşi în atît de multe feluri şi totuşi să-ţi iasă o carte bună. Nu la fel stau lucrurile în cazul prozei scurte.
– Care este cartea care te-a marcat în sens pozitiv şi care este volumul celebru care te-a dezamăgit?
– Gabriel Macsim: Sunt atît de multe cărţi pe care le-aş încadra în categoria „m-au marcat în sens pozitiv” încît mi s-ar părea o impietate să aleg una în detrimentul celorlalte. Fiecare etapă a vieţii a venit cu o descoperire, un autor, o carte care mi-a împins graniţele puţin mai departe decît precedentele, oferindu-mi perspective noi asupra realităţii. Ca să nu transform răspunsul într-o listă lungă de lecturi, am să fac totuşi cîteva alegeri: Un veac de singurătate, Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri, Orbitor, Eseu despre orbire, Versetele satanice, Frînghia înflorită, Vîntureasa de plastic, Middlesex, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+, Totul este iluminat, Industria liniştirii adulţilor.
Ce m-a încîntat însă foarte tare în ultima vreme a fost literatura scrisă de femei. Am descoperit în ultimii ani cîteva autoare extraordinare: Toni Morisson, Alice Munro, Margaret Atwood, Lydia Davis, Elizabeth Strout, Zadie Smith, Chimamanda Ngozi Adichie, Rachel Cusk, Elena Ferrante, Elif Shafak, Ali Smith, Olga Tokarczuk. Ca scriitor, şi fac referire aici exclusiv la bărbaţi, ai nevoie şi de perspectiva cealaltă, a femeii. Ai nevoie măcar să-ţi faci o idee despre fineţea observaţiilor psihologice de care sunt capabile ele. Fără datele acestea eşti ca un atlet care a hotărît că-i e de ajuns piciorul stîng pentru a face performanţă. Personajele tale feminine nu vor fi definite decît prin raportare la acţiunile personajelor masculine, dezvăluindu-se în majoritate ca nişte umbre ale manifestărilor bărbaţilor. Adică nişte personaje necredibile. Din ce am citit pînă acum, singurul scriitor (bărbat) care reuşeşte într-un mod admirabil să se pună în pielea unei femei este Jeffrey Eugenides, iar asta nu o spun eu, bărbat care nu deţine instrumentul de evaluare adecvat, ci prietene scriitoare de-ale mele.
În privinţa volumului celebru care m-a dezamăgit, aici e mai simplu: Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Am încercat de două ori să trec de primele 30-40 de pagini, la un interval de cîţiva ani, dar a trebuit să renunţ. De fiecare dată am avut impresia că citesc un raport statistic.
– Dacă ai putea să te întorci în timp, cu ce scriitor ai vrea să vorbeşti?
– Gabriel Macsim: Acum 10-15 ani aş fi răspuns fără să clipesc Marquez, Cortazar sau Borges. Cum spuneam însă, gusturile se schimbă. Nu înseamnă că nu mai apreciez anumiţi scriitori aşa cum o făceam cu ceva timp în urmă, dar cred că schimbarea aceasta vine odată cu cea a lumii în care trăim. Acum că mă întrebi, aş prefera pe cineva care încă este în viaţă, prins cît se poate de bine în problemele şi realităţile zilelor noastre. Am nevoie să trăiesc în prezent, iar cei cu care mi-ar plăcea să stau de vorbă ar fi Jonathan Safran Foer, Jeffrey Eugenides şi Rachel Cusk.
La cât timp și cât de des trebuie spălată pilota de pat
– Mulțumesc!
