La 1 iulie 1875 este numit de Titu Maiorescu, atunci ministrul învăţământului şi cultelor, revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui.
Din primele zile Eminescu a intrat în atribuţiuni, cu aceeaşi exigenţă şi stăruinţă pentru calitatea educaţiei şi a administraţiei şcolare.
Avea drept obligaţie ca de două ori pe an să inspecteze 152 de şcoli şi să îndeplinească atribuţiile administrative ale cancelariei revizorului.
Citiți și Ion Creangă, diacon, elev şi dascăl
Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă.
Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.
Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline.
A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ.
Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.
Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate.
Fără educația religioasă, societatea românească este amenințată de multe plăgi, cu urmări negative în toate domeniile de activitate. Iacă ce spunea Eminescu: „Într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii.
Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni”.
Educația religioasă, alături de celelalte „științe sănătoase”, are menirea nu doar de a informa elevii, ci de a-i responsabiliza în a fi capabili să pună umărul la propășirea spirituală și materială a poporului român. De aceea poetul specifica rolul fundamental al școlii, al Bisericii și al societății în acest sens: „prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.
Dacă starea materială a populațiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea”.
Simțind și crezând că Biserica noastră strămoșească este „adăpostul de mântuire națională”, nu a pregetat să reitereze în numeroase articole rolul ei fundamental în educarea și formarea conștiinței elevilor.
Mergând mai departe şi prevăzând relativizarea credinței noastre ortodoxe, a datinilor strămoșești – realități cu care, din păcate, ne confruntăm din ce în ce mai des astăzi – poetul a intuit pericolul foarte mare la care ne supunem ca națiune, primejdie venită din partea celor ce au ales a se război cu aceste temeiuri naționale: „disprețuind Biserica noastră națională şi înjosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică şi privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în ţara sa proprie”.
Mihai Eminescu despre problemele acute din învățământ. Valabile și astăzi.
Controlând şcolile din judeţul Vaslui, revizorul şcolar Eminescu a constatat frecvenţa slabă la şcoli, pregătirea modestă a elevilor, condiţiile grele în care trăiau cadrele didactice şi neglijarea şcolilor de către prefecţi şi primari.
O situaţie mai bună a găsit la Şcoala Todireşti şi alte şcoli din judeţul Iaşi.
Într-un raport adresat Ministerului învăţământului şi cultelor, Eminescu a remarcat pe învăţătorul Ion Creangă, de la Şcoala de Băieţi Nr. 2, din Păcurari.
După un timp, când Eminescu lucra la ziar, solicita autorităţilor învăţământului să introducă obligatoriu cartea Metoda nouă, manual pentru şcoala primară. Iată ce s-a găsit scris într-un manuscris al lui Mihai Eminescu: „Metoda nouă de scriere şi citire a avut succes prin meritele sale intrinsece şi ar fi o rea răsplătire pentru compunuitorii ei, dacă deodată, în mod brusc şi fără oarecare tranziune, s-ar înceta întrebuinţarea ei şi s-ar recomanda o alta numai pentru că-i tipărită poate în tipografia statului”.
Eminescu stabileşte un raport pedagogic riguros între memorie şi judecată: „nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înţeles pe deplin. La ştiinţele ce se memorează, cartea-i tot, pedagogul nimic. La ştiinţele care cer dezvoltarea judecăţii copilului cartea trebuie alungată din şcoală ca un ceva periculos, căci pedagogul e-aicea tot”.
În calitate de revizor şcolar, Eminescu cerea „introducerea metodei intuitive în predare”, cerinţă repetată şi în rapoartele sale adresate Ministerului învăţământului şi cultelor.
Deosebit de insistent se apropia revizorul şcolar de limba română, acel „fagure de miere”, care reprezenta cel mai important instrument împotriva deznaţionalizării.
Socotind limba română oglinda spiritului poporului nostru, a moralităţii şi religiei şi a modului de a privi lumea, Mihai Eminescu vorbea de limba noastră ca despre o „împărăteasă”.
Şi tot Eminescu spunea cu mare îndreptăţire: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”.
Devenind jurnalist, în mai multe articole publicate în Curierul de Iaşi, Eminescu va continua să abordeze probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării disciplinelor şcolare.
Mutat la ziarul Timpul, din Bucureşti, poetul Eminescu manifestă interes pentru calitatea educaţiei şcolare, prestigiul pedagogilor şi condiţiile lor de viaţă, militează pentru deschiderea şcolilor primare pentru minorităţile naţionale şi creşterea interesului autorităţilor pentru învăţământ.
În toată această perioadă Eminescu s-a dovedit a fi un adevărat model al exigenţei în acţiune.
Socotind educaţia „O constantă de deprindere la economie de putere şi la aplicarea lor pentru obiecte cari merită să le cheltuim”.
În publicistica sa, Eminescu ne-a lăsat concluzii, convingeri şi învăţăminte valabile pentru toate instituţiile publice, dar şi pentru căile şi demersurile formative necesare oricărui român.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de pagini, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902. Şi în aceste manuscrise, acum publicate, găsim multă ştiinţă despre şcoală, despre educaţie şi despre înalta menire de pedagog, de educator autentic: …„misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni” – scria Eminescu.
„Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci” – a scris Tudor Vianu.
Sursa: Tribuna Învățământului
