Bănescu, BOR: Învierea Domnului Iisus Hristos este dovada supremă a întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea noastră concretă

0

Cuvântătorul BOR, subliniază într-un interviu pentru Agerpres că Învierea Domnului Iisus Hristos este dovada supremă a întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea noastră concretă. Vasile Bănescu crede că filosoful danez Soren Kierkegaard a grăit adevăr când a spus că Învierea este paradoxul pe care istoria nu va reuși să îl mistuie niciodată.

Vasile Bănescu: Învierea, dacă e să invoc un gând al marelui gânditor creştin din secolul al XIX-lea Soren Kierkegaard, este paradoxul pe care istoria nu va reuşi să îl mistuie niciodată şi nici să-l transforme într-un silogism obişnuit. Învierea lui Hristos, gândindu-ne de data aceasta la Sfântul Apostol Pavel, este dovada supremă a Dumnezeirii lui Iisus Hristos, este dovada supremă a întâlnirii lui Dumnezeu cu lumea noastră concretă, a descinderii lui Dumnezeu însuşi în istoria noastră, pentru că nimeni nu a înviat vreodată din morţi în afară de Iisus Hristos. Este garanţia supremă, cum spune Sfântul Apostol Pavel, inclusiv a învierii noastre, pentru că scopul ultim al venirii lui Dumnezeu în lume este restaurarea fiinţei noastre, restaurarea noastră profundă, ontologică. Datorită acestui fapt, unic, învierea lui Hristos este dovada că noi înşine vom învia, întrucât firea noastră omenească a fost preluată în întruparea lui Dumnezeu.

Învierea lui Hristos este, de asemenea, în alt registru, cea mai importantă sărbătoare a creştinismului şi este aşa pentru că pe Învierea lui Hristos s-a edificat creştinismul însuşi. Fără înviere nu ar fi existat creştinismul. Fără Înviere, cum spune tot Sfântul Apostol Pavel, orice altceva legat de creştinism este atins de nulitate. De asemenea, fără învierea lui Hristos, credinţa noastră creştină ar fi zadarnică. Cum o spune el foarte limpede, credinţa noastră este zadarnică, fără credinţa în Învierea lui Hristos.

În aceşti peste 2.000 de ani, deja, ar fi trebuit să învăţăm să-l primim pe Dumnezeu mai aproape de noi. Dacă el însuşi a venit în lume şi a fost cel mai umilit om din lume, murind pentru noi în cea mai umilitoare formă, aceea a răstignirii pe o cruce, această pedeapsă fiind rezervată, în Imperiul Roman, după cum ştim, doar ultimilor declasaţi din societate, marilor tâlhari, dacă Dumnezeu însuşi, care a venit în lume şi a şters picioarele murdare ale unor oameni, Apostolii, dacă Dumnezeu însuşi s-a smerit atât de mult încât a lăcrimat pentru moartea lui Lazăr, de exemplu, a fost cutreierat de cea mai profundă milă pentru om, a dat exemplele cele mai curate, de smerenie, dacă acest Dumnezeu care ne şterge lacrimile, picioarele şi ne curăţă sufletele cu iubirea lui, care aproape, cum spune un gânditor rus, ne cerşeşte iubirea, dacă n-am învăţat nimic din aceste lecţii supreme de smerenie, înseamnă că suntem încă într-un tip de încremenire sufletească. Foarte răspândit. Majoritatea oamenilor, din păcate, se deschide greu la acest tip de mesaj menit să ne răstoarne lăuntric, să ne răstoarne logica egoistă, logica comodităţii în care trăim.

Citește și Vasile Bănescu: Oamenii nu au votat și din cauza asocierii referendumului cu Liviu Dragnea

Acest lucru este posibil, dacă începem să ne gândim la Hristos ca la un contemporan al nostru. E singura variantă de apropiere profundă de Hristos – contemporaneizarea lui. Nu istoricizarea lui. A-l istoriciza pe Hristos înseamnă a-l îngropa în timp şi în uitare ca pe un personaj care a trăit cândva, a murit şi atât. Nu! Varianta optimă de raportare la Hristos este contemporaneizarea lui. Hristos e unul dintre noi şi astăzi e prezent lângă noi. Ne-o spune el însuşi: ‘Iată sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!’ Prezenţa lui este foarte consistentă şi aş spune că e cu atât mai consistentă cu cât e nevăzută. Pentru că vizibilul este lovit uneori de relativ. Nevăzutul, partea nevăzută, cum se spune, decide totul în viaţa noastră, sufletul nostru este cu adevărat esenţial când vorbim de persoana umană.

Aşadar, după 2.000 de ani de creştinism, deşi lumea s-a schimbat profund acolo unde creştinismul a prins rădăcini, cu toate acestea e mereu de făcut ceva, lumea e încă cutreierată de violenţă, de nedreptate, de multe patimi. Acest lucru nu trebuie să ne demobilizeze. Ecuaţia Mântuirii presupune cădere şi ridicare. Este exact ce oferă creştinismul: libertate. În libertate cădem, dar în libertate ne şi ridicăm. Mântuirea este un proces de ascensiune cumva, de căţărare dureroasă pe o cărare pe care el o oferă. Hristos ne invită să privim în sus, ne invită să ne ridicăm privirea, să ne ridicăm făptura.

Citește și Un SUV de 40 de mii de euro: BMW, Mitsubishi sau Mazda

Cred că după 2.000 de ani de creştinism lumea evident este profund îmbunătăţită, dar, dincolo de asta, creştinismul lucrează cu persoana. Fiecare din noi trebuie să se îmbunătăţească din punct de spiritual şi avem această şansă prin întâlnirea cu Hristos în spaţiul libertăţii şi comuniunii care este Biserica, acolo unde devenim cu adevărat noi înşine în mod deplin, pentru că ne întâlnim cu alţii în aceeaşi credinţă şi, mai ales, ne întâlnim cu Hristos real, absolut real, nu simbolic, în Sfânta Împărtăşanie, în Sfânta Euharistie.

Foarte concret, vizita Papei Francisc în România are atingere cu Patriarhia Română doar în două puncte, într-o singură zi, când Papa va vizita Ansamblul arhitectural Patriarhal, e vorba de Palatul Patriarhiei în mod concret. Va avea loc o scurtă întâlnire privată, un dialog firesc între Papa Francisc şi Părintele Patriarh Daniel, după care o scurtă vizită, un salut pe care Papa Francisc îl va prezenta într-o scurtă întâlnire cu Sinodul Permanent. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă pur şi simplu un gest de răspuns, un gest de ospitalitate, de politeţe, pe care instituţia Patriarhiei Române îl face ca un gest de reciprocitate faţă de ospitalitatea liturgică de care se bucură milioane de români în spaţiul occidental, în Diaspora, unde foarte multe comunităţi catolice au pus la dispoziţie biserici în care se întâlnesc fraţii noştri ortodocşi pentru a participa la Sfânta Liturghie. Dialogul este cel mai firesc lucru din lume. Iar pentru o persoană, cu atât mai mult, cuvântul persoană fiind traductibil în conţinutul său printr-un act esenţial, înseamnă a fi cu faţa la cineva, nu cu spatele la el. Suntem persoane creştine, deci, cu atât mai important este să stăm cu faţa la cel care vine spre noi. Este ceea ce face şi Biserica Ortodoxă Română, în contextul unei vizite pe care nu ea a organizat-o. Papa Francisc vine în România la invitaţia Conferinţei Naţionale a Episcopilor Catolici, a preşedintelui României, a prim-ministrului – şi caracterul acesta al vizitei sale, pastoral, e valabil pentru comunitatea catolică din România, nu pentru comunitatea ortodoxă din ţara noastră. Cât priveşte caracterul ecumenic, etimologic vorbind, asta înseamnă că Papa, practic, descinde într-un spaţiu din străinătate, în care se întâlneşte cu credincioşii catolici şi cu reprezentanţii Bisericii Catolice din România.

Al doilea moment care antrenează, ca să spun aşa, atenţia Patriarhiei Române, este ulterior vizitei de la Palatul Patriarhiei. Papa şi-a exprimat dorinţa de a vizita Catedrala Naţională şi acest lucru, de asemenea, este un lucru firesc întrucât vorbim de cea mai nouă catedrală din Europa, o Europă despre care lumea a uitat că a fost numită în cărţi fundamentale Europa Catedralelor. Noi ne-am integrat, prin această catedrală, inclusiv în Europa Catedralelor. Nu există doar Uniunea Europeană. Există şi-o Europă Culturală, o Europă Creştină, o Europă a Catedralelor. Aşadar, această scurtă vizită la Catedrala Naţională nu presupune slujbă comună, nu presupune servicii religioase comune, ci doar o vizită a acestei catedrale, presupune, evident, un cuvânt de salut adresat atât de Părintele Patriarh Daniel, cât şi de Papa Francisc, celor prezenţi în catedrală, oficialităţi, etc. Una dintre funcţiile actualei Catedrale Naţionale fiind acea de spaţiu comunitar, de spaţiu al comunităţii din Bucureşti, in extenso din România, unde, din când în când, vor avea loc întâlniri foarte importante pentru România însăşi, nu doar pentru Biserica Ortodoxă Română.

Cineva şi-a permis, în mod inspirat, acest joc de cuvinte: “Notre-Dame – Notre Drame”. S-a consumat o dramă uriaşă prin acest incendiu de la Catedrala Notre-Dame, unul dintre simbolurile culturii creştine, unul dintre simbolurile majore ale creştinismului european şi orice discuţie legată de această dramă, de această catedrală, nu poate fi purtată decât, în primul rând, religios şi creştin. Catedrala Notre-Dame este Catedrala Maicii Domnului din Paris. Vorbim despre Maica Domnului, vorbim despre o catedrală ridicată de regi creştini, care nu aveau în minte ideea de patrimoniu, de obiect arhitectural, de edificiu. E vorba pur şi simplu de o biserică în care se oficiază slujbe religioase creştine. Din păcate, tot discursul aseptic pe care-l auzim în jur, mesajele care au fost oferite, inclusiv de oameni politici din România, care nu pomenesc cuvântul creştinism, nu pomenesc cuvântul Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos, prezentând această catedrală ca fiind doar un obiect de patrimoniu.

Este ruşinos pentru cineva care vorbeşte despre o catedrală majoră a creştinismului european să nu o pună în contextul ei firesc, ci s-o decupeze în mod incult, în mod poate programatic şi cu atât mai ruşinos de contextul ei absolut normal, care este eminamente religios. Aş spune exclusiv religios, pentru că raţiunea fondatoare a unei biserici, a unei catedrale, este pur şi simplu aceea de a-l slăvi pe Dumnezeu. Aceasta e raţiunea pe care au avut-o în minte ctitorii Catedralei Notre-Drame. Aşadar, este realmente trist să vedem cum filtre ideologice sunt puse permanent în discursul public despre o biserică şi despre această catedrală. Eu sper că această catedrală, fireşte, va fi refăcută şi va rămâne ca un reper al creştinismului european.

Sursa: Agerpres

 

 

Lăsaţi un mesaj

Te rugăm să adaugi un comentariu
Vă rugăm să completaţi numele