„Realitatea Ilustrată” publica în aprilie 1930 o poveste semnată de Tudor Arghezi, dedicată Paștelui, „O poveste cu șapte ouă”.
Iată mai jos textul:
„Murindu-i găina şi lăsându-i şapte ouă orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar bătrân, cu pletele şi bărba albe, a ieşit din scorbura tufanului, unde se afla intrarea odăilor lui de sub pământ, şi plimbându-se cu mâinile la spate, însoţit de cărăbuşul lui cu coarne, s-a gândit ce să facă el cu ouăle din cuibar.
Papagalul i-a spus: dă-le drumul de vale şi lasă-le să umble până ce vor da oamenii de ele. Piticul a răspuns Tci! plescăind cu limba; adică: nici vorbă! Gaiţa i-a spus: dă cu ele după veveriţă şi vezi ce se întâmplă. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodată de aşa ceva, adică de ouă; şi s-a strâmbat de râs când i-a povestit Piticul cum se fac ouăle de găina. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici şi mai mari care au trecut pe la el şi sfatul niciuneia din ele nu i s-a potrivit.
– Am să fac altceva, îşi zise Piticul: o să le clocesc eu.
Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintâi din neamul lui care s-a gândit să clocească. La vârsta lui, nici nu e de mirare, căci după hrisoave şi însemnări găsite pe la biserici, el avea 872 de ani, fără să fi suferit înţepenirea unei încheieturi şi hranindi-se numai cu cât rădea cu linguriţa din pojghia lunii de pe frunze şi zmantanind noaptea izvoarele de argintiul ei, Piticul putea să mai trăiască încă pe atâta şi poate că va trăi, căci trăieşte şi azi. L-am văzut eu.
Aşa că Piticul s-a pus pe clocit într-o Marţi, cu băgare de seamă, ca să nu spargă ouăle şi să se umple de gălbenuş pe dulamă lui de catifea, Piticul fiind îmbrăcat numai în straie scumpe, ca Vlădicii şi ca judecătorii, şi curat ca o porumbiţă.
După zece zile, s-a cojit un ou şi a ieşit dintr-însul un inel cu trei mărgăritare şi cu o boabă de safir între ele. Piticul s-a mirat şi l-a pus deoparte.
Al doilea ou fusese mai năzdravan, căci din el a ieşit o vioară fără arcuş care cânta singură şi schimba cântecele îndată ce o întorceai cu strunele în jos. Piticul puse vioara într-un cui şi o lasă să cânte, clocind înainte. Auzind-o, i se făcea Piticului în spate o dată cald şi o dată rece, atât era de mişcat şi de uns pe inimă la graiul ei, jumătate murmur de vânt în frunze şi jumătate fuga de apă prin bice înmugurite de sălcii scoborate în pârâu. Coaja oului ăstuia, din care venise unealta de cântat, era pe dinăuntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu, în pătura ei sticlitoare din miezuri.
Un ou bătea ca o inimă fugărită şi a ieşit din el un ceasornic. Cum s-a făcut nu ştiu, degeaba mă întrebaţi; atâta pot să spui, că a fost ceas adevărat cu două capace şi şapte rubine. Piticul l-a dus şi l-a atârnat lângă vioară, repede, ca să nu i se răcească ouăle celelalte.
Dintr-al patrulea ou a venit un geam argintat, o perie şi un pieptene, la care s-a adăugat un borcan cu pomadă de mustăţi.
– Doamne!, zise Piticul, unindu-şi mâinile pe când şedea pe ouă, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, căci de 328 de ani mi-e bărba năclăită şi nu mi-am mai răsucit mustăţile, ca un flăcău. Dar ai uitat să-mi trimiţi şi un săpun.
Săpunul se găsea într-al cincilea ou. Într-adevăr, din acest ou ieşiră 12 săpunuri cu 12 miroase deosebite, căpşuni, ismă creaţă, levănţică şi câte altele. Piticul unchiaş a dat fuga la dulapul cu rufărie şi a vârât săpunurile printre stive, ca să îmbete cearceafurile şi cămăşile de mirodenii.
Al şaselea ou era încăpător cât o ladă mare. Din el au ieşit pahare de cristal, farfurii de porcelan, ceşti, borcane, din cele mai catifelate şi mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca înaintea unui ospăţ de toate sculele unei gospodării îmbelşugate. Din al şaselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase pe care nu le-aş putea număra, încăperile Piticului singuratec mişcându-se pe neaşteptate ca un cer de nori luminoşi.
Toate visările, dorinţele şi închipuirile Piticului se făcuseră lucruri şi, încăpute într-un singur ou de găina, luau acum fiinţă, ca şi cum fuseseră de totdeauna. Însă fiinţa lor, mai adevărată ca în vis, era mai puţin adevărată ca în fiinţă. Trupurile erau străvezii şi această lume, suferind de plămada închipuirii, se îmbulzea ca un fum licărit dedesuptul unui părete de sticlă şi, atingându-le unchiaşul, mâna lui trecea prin ele ca printr-un văzduh cu ceata colindătoare. Iată un cal alb, pe care Piticul îl dorise acum vreo 400 de ani, pe când era mai puţin cocoşat, neavând 430 împliniţi. El se arătă ca un abur, plutind ca o scamă mare în aer şi potcoavele lui licăritoare aveau ceva din luciul nălucitor al marginilor lunii. Schivnic şi neimperachiat, Piticul visase odată să se însoare cu o fată frumoasă şi acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecută, veneau în hore uşoare în casa lui din pământ şi treceau prin faţa fostei lui tinereţi, rămasă tot atât de tânără, ca în ceasul când se arătau prin păşunele Muntelui Pietricica şi ziceau „buna dimineaţa” într-o limbă mai veche de cât se vorbeşte azi.
– Dacă mă însurăm cu toate şi trăiam tot până acum, ţara asta ar fi roit de pitici mici şi piticii din basme ar fi trăit aevea, la Sinaia, la Buşteni, la Poiana Ţapului şi la Predeal, cu piticutele lor, în vile de melci cu pridvoarele de scrumiere – îşi zicea Piticul.
Al şaptelea ou sta neclocit şi nu ieşea din el nimic…
De bună seamă, dacă era de lemn. Mâncase găina în ziua când l-a ouat prea multe surcele? Nu se ştie. Dar tot o să slujească şi el la ceva. Piticul şi-a pus de gând să-l roşească de Paşti cu băcan şi să se ducă în satele dintre munţi cu el, să păcălească jucătorii şi nuntaşii„.
Sursa foto: descoperă.ro
